Îmi aduc aminte că am auzit numele Natascha Kampusch însă nu-i mai rețineam chipul. Dar în Austria și nu doar acolo, mulți oameni știu despre povestea ei. Fata care a fost răpită la vârsta de 10 ani, a fost ținută prizonieră timp de 3.096 zile. Nu numai că a reușit să scape de răpitor, dar a încercat să învețe cât mai multe lecții din experiența ei, împărtășind povestea ei și ajutând victimele unor crime similare.
La 2 martie 1998, o femeie a sunat la secția de poliție din Viena. Ea a menționat că se numește Brigitta Sirny și a spus poliției că fiica ei de 10 ani, Natascha Kampusch, a dispărut. S-a dovedit că duminica de dinainte se întorsese dintr-o vacanță pe care o petrecuse cu tatăl ei în Ungaria și luni a mers la școala din Viena, dar nu s-a mai întors niciodată.
Femeia a sunat la școală, dar au spus că Natascha a ratat toate cursurile în ziua aceea. Acesta a fost momentul în care Brigitta a decis să cheme poliția.
Căutarea fetei a început imediat. În primul rând, poliția a verificat ruta de la casa Kampusch la școală. După aceea, au început să caute în cele mai apropiate iazuri. Au folosit câini de poliție, dar nu au găsit nici o urmă din ea. E interesant faptul că mama a sunat a doua zi la poliție pentru a anunța dispariția fetei și poate, mai interesant este care era relația dintre cele două, mamă și fiică, în momentul dispariției copilei.
Aici intervine prima parte interesantă a acestei povești pentru că aceată fetiță a fost răpită într-un moment extrem de delicat pentru ea, viața de acasă și relațiile cu părinții ei fiind unele nu tocmai în regulă. Nu mă refer aici că suferea de frig ori de foame ci mă refer la starea ei emoțională și la lupta pe care o ducea ca să gestioneze aceste stări.
Natascha nu trăia într-o familie cu ambii părinți, asta pentru că aceștia erau divorțați. Mai avea două surori mai mari, dintr-o căsătorie anterioară a mamei sale, ea fiind rodul unei relații avută de mama ei la maturitate. Poate e bine de menționat că mama avea 37 de ani când această fetiță a fost adusă pe lume. Copila petrecea timp alături de tatăl ei în vacanțe ori pe final de săptămână, între cei doi fiind o legătură destul de strânsă. Însă divorțul părinților nu a reprezentat altă problemă pentru că atmosfera din familie înainte ca aceasta să se destrame era una extrem de tensionată, cu multe certuri.
Ruptura nu a fost provocată doar de cheltuielile financiare. Mama s-a săturat pur și simplu de acest bărbat căruia îi plăcea să se distreze, dar care nu știa nimic despre loialitate.
Despărțirea treptată a părinților mi-a schimbat întreaga viață. În loc să fiu îngrijită și alintată, am fost dată la o parte. Părinții mei se certau în gura mare ore în șir. Dacă unul se închidea în dormitor, celălalt rămânea în sufragerie țipând în continuare. Când, speriată, încercam să-i întreb ce se întâmplă, mă duceau în camera mea, încuiau ușa și continuau să se certe. Mă simțeam ca într-o cușcă și nu mai înțelegeam nimic din ce se întâmplă în lume. Acoperindu-mi urechile cu perna, încercam să scap de cuvintele grele pe care și le strigau unul altuia, refugiindu-mă în copilăria mea timpurie. Dar rareori reușeam. (pagina 26)
Sentimentul de abandon a fost trăit de fetiță și atunci când era acasă pentru că
O dată, când s-au certat foarte rău, mama a plecat de acasă și nu s-a mai întors câteva zile. Voia să-i arate astfel cum e când nu știi nimic despre partenerul tău – pentru tata o noapte sau două petrecute în altă parte decât acasă nu era ceva neobișnuit. Dar eu eram prea mică pentru a pricepe asemenea lucruri și m-am speriat. La această vârstă percepția trecerii timpului este total diferită, iar absența mamei mi s-a părut o eternitate. Nu știam dacă se va mai întoarce vreodată. Senzația de părăsire, de a fi abandonat a pătruns adânc în mine. Și astfel a început o fază a copilăriei mele în care nu-mi mai găseam locul și nu mă mai simțeam iubită. (pagina 26)
Pe fondul acesta de tensiune, fetița nu reușea să gestioneze situația nici la grădiniță, acolo unde a început să facă pipi pe ea, motiv de râsete și batjocoră din partea educatoarelor și a copiilor.
Dintr-un copil precoce care a renunțat foarte repede la scutece am ajuns să fac pe mine noaptea – ceea ce a devenit un stigmat care mi-a afectat viața. Petele ude de pe pat au ajuns să fie motivul unor certuri și reproșuri nesfârșite.
…
O dată, când educatoarea m-a suspectat că făcusem din nou pe mine, m-a obligat chiar să mă dezbrac și să-mi arăt lenjeria de față cu toți copiii. (pagina 32)
Timpul a trecut și fetița ajunsă la zece ani, grăsuță fiind și la fel de temătoare, a concluzionat că trebuie să încerce să-și depășească toate temerile pentru a elimina din râsul și disprețul celor din jur, hotărându-se să meargă singură la școală. Și s-a întâmplat, ca în prima zi a acestui demers să fie răpită în drumul ei către școală.
Poliția a sugerat că a crezut că fetița a fost răpită și au început să întrebe. O elevă de 12 ani a contactat poliția și le-a spus că a văzut-o pe fată fiind forțată să intre într-o dubă albă.
Poliția a decis să verifice fiecare mașină care corespundea descrierii. Au început să caute și în Ungaria, de unde s-a întors de curând fata. Avea toate hârtiile pe ea, așa că poliția a crezut că este posibil ca Natascha să fi trecut granița, de bunăvoie sau nu.
Aproape în același timp, poliția a observat un fost tehnician, Wolfgang Přiklopil, de la Strasshof an der Nordbahn, care avea o dubă albă care arăta foarte asemănător cu cea descrisă de fată. Bărbatul a explicat că folosește mașina pentru transportul materialelor de construcție. Detectivii au pus întrebările standard și conversația a arătat că Wolfgang nu avea un alibi. Pe 2 martie, ar fi fost acasă, complet singur.
Camera în care locuia Natascha se afla la 2,5 metri sub pământ. Nu existau ferestre ci doar o aerisire care o alimenta cu aer proaspăt.
Încăperea era încuiată cu 2 uși, dintre care una cântărea 330 kg și era complet izolată fonic. Deci, toate încercările Nataschei de a face cât mai mult zgomot posibil pentru a atrage atenția au fost inutile.
Era posibil să se intre în cameră doar prin garajul lui Wolfgang. Prima ușă era ascunsă în spatele unui dulap cu aspect obișnuit.
Timp de 6 luni, Natascha nu a avut voie să părăsească închisoarea improvizată. Dar mai târziu, când Wolfgang a început să simtă că fata are mai multă încredere în el, a început să o lase să iasă pentru scurt timp. De asemenea, a cumpărat lucrurile pe care Natascha și le-a dorit: avea un televizor, un scaun și un birou. Pe parcursul timpului petrecut în captivitate, răpitorul i-a adus o mulțime de jocuri, cărți și reviste precum și un computer rudimentar.
În 2004, detectivii care o căutau pe Natascha au mers pe o cale greșită. Au crezut că un francez Michel Fourniret are legătură cu răpirea. El a fost condamnat anterior pentru infracțiuni similare. Dar nu a existat nicio dovadă solidă că era conectat.
În același timp, Přiklopil era din ce în ce mai sigur că a comis crima perfectă. În 2005, s-a relaxat și a început să o lase pe Natascha să meargă, nu numai în casa lui, ci și în grădina sa. Un an mai târziu, el chiar i-a permis să înoate în piscina vecinului său.
Natascha povestește că atunci când avea 17 ani, a dus-o într-o stațiune de schi și s-a asigurat că nu are nicio șansă să scape.
Informațiile despre motivele răpirii lui Přiklopil sunt diferite. Potrivit relatării făcute de Natascha, el a răpit-o pentru ca ea să-i facă treburile casnice.
Přiklopil o urmărea zilnic și se asigura că prizoniera sa continuă să studieze citind cărți. De asemenea, el i-a spus că ieșirea a fost amenajată în așa fel încât încât să nu poată ieși fără el. Uneori o amenința că o ucide și îi spunea că are prieteni agresivi. Deseori, o bătea și apoi încerca să o calmeze. Au existat nenumărate abuzuri sexuale însă fata nu a dorit să vorbească niciodată despre ele afirmând că sunt chestii intime și personale pe care dacă le-ar destăinui ar atrage asupra ei alte situații pe care nu le-ar putea gestiona aici fiind a doua parte interesantă a poveștii și modul în care este percepută de cititor atitudinea pe care o are victima. Iar judecata ei nu a fost eronată dacă avem în vedere cum anume s-au petrecut lucrurile după ce ea a reușit să scape din acest iad.
S-a întâmplat în 2008, când Přiklopil i-a cerut fetei să-i aspire mașina și apoi a fost distras de un apel telefonic.
Natascha a lăsat aspiratorul pornit și a fugit. A bătut la o ușă a uneia dintre cele mai apropiate case și a cerut ajutor. În cele din urmă, o bătrână a ajutat-o și a chemat poliția.
Poliția a încercat să-l prindă pe Přiklopil, dar el a murit încercând să scape de judecata semenilor săi, aruncându-se în fața trenului. Natascha a izbucnit în lacrimi când a auzit de asta. Reacția ei la moartea torturatorului i-a făcut pe jurnaliști să creadă că a dezvoltat sindromul Stockholm. Dar însăși Natascha neagă acest lucru și spune că a crezut întotdeauna că Přiklopil nu este altceva decât un criminal.
Aflați mai multe informații dacă urmăriți acest documentar și vă invit să o faceți.
O parte din banii câștigați în urma publicării acestei cărți, dar și a interviurilor pe care le-a dat, (în jur de 28.100 de dolari), i-a donat Elisabeth Fritzl, care a fost ținută prizonieră de propriul tată timp de mulți ani.
De asemenea, Kampusch a devenit membră a asociației Oamenilor care luptă pentru tratamentul etic al animalelor. Ea chiar i-a scris o scrisoare ministrului austriac al Agriculturii, unde a spus: „Animalele ar putea, dacă ar putea, să fugă ca și mine, pentru că o viață în captivitate este o viață plină de lipsuri. Depinde de tine dacă creaturile sociale, inteligente și minunate trebuie să fie eliberate de lanțurile și cuștile lor, unde oamenii le țin nemilos.”
Acum Natascha este interesată de desen, studiază fotografia și îi place să crească plante. Când vorbește despre timpul petrecut în captivitate, spune că, deși a fost o perioadă foarte grea, trăiește așa cum își dorește și nu regretă că a pierdut ceva în copilărie.
A moștenit casa în care a fost ținută prizonieră și este în continuare proprietatea ei. Natascha le-a spus jurnaliștilor că păstrează locul curat, deoarece zidurile sunt cea mai cumplită parte a copilăriei și are un efect terapeutic asupra ei.
Chiar dacă astfel de crime sunt cu adevărat terifiante, povestea Nataschei este un exemplu perfect care demonstrează că oamenii sunt capabili să continue să facă lucruri bune chiar și după răul teribil pe care au trebuit să-l suporte. Vă invit să citiți o poveste adevărată din care cu siguranță aveți ce învăța. Spor!
