Că am traversat două anotimpuri din care nu am priceput mai nimic nu cred că este o surpriză pentru nimeni, adică mai bine spus, nu cred că sunt doar eu în situația asta. Molima începutului de secol a scos la lumină tot soiul de senzații de care nu mă știam capabilă și pe marginea cărora am avut mult de lucru. Nu știi cum gestionezi o situație, indiferent câte simulări faci, decât în momentul în care te învăluie complet. Așa și cu pandemia asta pe care nici nu bănuiam că o voi traversa într-o perioadă a existenței mele destul de subrede, aici referindu-mă la hormonii care nici nu mă părăsesc complet, dar nici nu rămân.
Dacă în primăvară colaborările mele au ajuns la câteva procente, pentru că nu pot spune zero că aș minți, iată că finalul de august și începutul de septembrie, în ciuda tuturor incertitudinilor au mai mișcat. Doamne cu care am colaborat de-a lungul anilor mi-au făcut nesperata bucurie de a mai adăuga un episod. Unul care are un aer aparte, așa cum este și firesc. Pe lângă ele, am avut parte și de colaborări în premieră și sunt fericită că Dumnezeu a dorit ca acestea, cu mici excepții, să se desfășoare sub cele mai bune auspicii. Nu cred că mai este cineva care să citească rândurile pe care le scriu aici, în jurnalul existenței mele, și care să nu știe de pasiunea și arderea pe care o am atunci când vine vorba despre machetele meșterite de mine. Ea, pasiunea, nu a scăzut în intensitate iar asta mă bucură peste măsură.
Una dintre colaborările noi a necesitat confecționarea unor ștrumfi. Inițial s-au dorit cinci, care mai apoi au necesitat completări și deturnarea scopului lor inițial.
Cum spuneam, pentru că regulile s-au modificat în timpul jocului, pe primii cinci nu i-am putut imortaliza așa cum am făcut-o cu următorii cinci, dar știu care sunt cifrele pe care le reprezintă. Așadar,
ștrumful cu numărul 1 duce un cadou, iar el reprezintă cadoul meu după o perioadă atât de lungă de așteptare, acela de a lucra. Deasemenea, poate reprezenta și darul pentru că am reușit să parcurgem vara acceptabil chiar dacă nu am putut ajunge la Răzvan, pierzând biletele de avion și Ceremonia de final de Master, nevizitând marea după o perioadă de ani de zile în care am simțit-o în toată splendoarea ei. Așa a fost să fie, dar am așezat în altă ordine prioritățile. Poate dacă am fi avut o posibilitate financiară mai mare, am fi putut alege un loc în care să nu fie atât de multă aglomerație cum s-a văzut la malul mării noastre. Biletele la Balcic, sejurul unde ne petrecem câteva zile de vară în ultimii ani, le-am anulat în ultimul moment. Poate vom avea posibilitatea să revenim curând, vom vedea.
Ștrumful cu numărul 2 m-a trimis cu gândul la florile pe care le-am plantat în primăvară, în plină perioadă de urgență sanitară și pe care le-am așteptat ca nu știu ce să răsară. Au apărut, pe la mijlocul verii, mă refer la inflorescențe, dar ele nu au fost așa cum am sperat. Florile care au înflorit au fost extrem de plăpânde și lipsite de viață, culoare salvând situația. Am putut savura vizual florile de pe tăpșan, parcă nici ele așa de sănătoase ca-n anii trecuți.
Ștrumful cu numărul 3 e de fapt o ștrumfiță ce are în mână trei baloane. Mi-au adus aminte de bucuria pe care am avut-o o mare parte din vară, atunci când m-am întâlnit cu copiii de la after school. O experiență specială pe care n-o voi uita niciodată, garantat!
Ștrumful cu numărul 4 mi-a recapitulat în minte toate spectacolele de operă pe care le-am văzut în această perioadă pe care, în alte condiții, nu le-aș fi putut urmări. Am scris despre ele după ce le-am vizionat și am povestit admirația, bucuria și starea pe care am trăit-o. Una divină!
Ștrumful cu numărul 5 m-a trimis la școală și la tot ce a fost legat de ea, evident, tot în perioada despre care vorbesc. Cu școala online care nu a fost decât așa, cu numele și extrem de anemică, cu o Evaluare care a readus copiii pentru 10 zile înapoi pe băncile școlii pentru pregătire, cu examenul în sine pe care copilul a reușit să-l gestioneze foarte bine mâine pășind în noua etapă, aceea de licean la colegiul dorit. Cu tot felul de gânduri despre dascălii noi ce vor intra în viețile noastre și noi în ale lor, cu gânduri despre cum și ce va fi în toată debandada asta care traversează lumea de la un meridian la altul. Tot ștrumful cu numărul 5 mi-a așezat în față teancul de cărți pe care l-am achiziționat în pandemie, cu cărți sigilate la 159 grade în condiții de maximă siguranță, cu titluri și autori despre care nu aveam habar, dar și cu cunoștințe vechi a căror revedere s-a petrecut cu zâmbetul pe buze.
Ștrumful cu numărul 6 a recapitulat toate zilele din săptămână în care am luat masa împreună, lucru care se petrecea doar în concedii. Acum, că era luni, miercuri ori vineri, la prânz eram împreună putând experimenta gusturi și mâncăruri inedite care s-au cerut a fi realizate pentru a mai sparge din monotonia și îngrijorarea ce se revărsa peste noi în fiecare clipă. Dând gust tuturor, am putut să le gestionăm puțin mai bine.
Ștrumful numărul 7 m-a ajutat să revăd imaginea de la fereastra camerei mele care de-a lungul zilelor a căpătat culori și nuanțe pe care nu mă pricep a le descrie. Dacă pe 11 martie, atunci când s-a intrat în izolare, copacii nu aveau frunze iar iarba nu era mijită, în mai, pe la mijloc, totul era plin de frunze iar păpădiile își făceau de cap nestingherite de nimeni, așa cum și păsările se comportau fără frica de a fi deranjate de ceva.
Ștrumful cu numărul 8 este cel care mi-a reamintit faptul că trebuie să măsori de mai multe ori până să tai o dată. Și mi-a mai reamintit că măsura e cea mai bună în toate, fiind responsabilă cu gestionarea mai eficientă atât a banilor, dar mai ales a trăirilor, sentimentelor, emoțiilor.
Ștrumful numărul 9, o ea de data asta, a adus în atenție bucuria vietăților mărunte care îți pot da atât de multă liniște. Pe tăpșanul verilor noastre am avut posibilitatea să urmăresc și nu în puține zile, dansul fluturilor fie că erau albaștri, galbeni ori mai știu eu ce culoare. Efemeritatea lor nu-i oprește din a trăi fiecare clipă așa cum se cuvine, lucrurile fiind rânduite perfect.
Ștrumful numărul 10 este cel care va tămădui lumea pentru că el este precum doctorul Aumădoare, adică are leac pentru toate bolile. Sistemul sanitar în întregime, doctorii, asistentele, infirmierele au fost prezente în atenția noastră zi de zi, oră de oră. Am văzut efortul care s-a făcut pentru a face față provocărilor în condițiile actuale și cu baza materială existentă. Și, din păcate, efortul continuă pentru că numărul de infectări este foarte mare și are toate condițiile ca să mai crească, școlile și grădinițele deschizându-se mâine.
Vă doresc un început de școală cu sănătate, inspirație și multă răbdare! Vom avea nevoie de ele din plin fie că suntem dascăli, părinți ori copii.