Îmi place să cred că în lumea lor nu e nici un virus așa periculos. Că se pot îmbrățișa ori își pot strânge mâinile la sosire și la plecare.
Îmi place să cred că într-un fel sau altul și pe tărâmul unde trăim noi lucrurile se vor așeza cumva, să putem să ne continuăm viețile nu ca-nainte, că am priceput că nu se mai poate, dar măcar pe aproape.
Sunt convinsă că poveștile bune vor avea mereu loc în sufletul oamenilor, la fel precum culorile și formele. Să ne bucurăm de ele că avem voie pentru că nu ne oprește nimeni!
Și când toate astea se vor termina, ne putem așeza să scriem o carte cu toate poveștile adunate nu înainte să îi mulțumim îngerului nostru că a avut grijă de noi.
