Panorama zilei

Fălticeni, 6 aprilie 2020
Pandemie: 4057 infectați/ 168 morți/ 406 vindecați

Uite că a trecut săptămâna de când nu am ieșit deloc din casă. Zile calde și senine, în care diminețile cu aerul lor răcoros ajută trilurile păsărilor să se audă mult mai bine. Iar noi să ne bucurăm de ele și libertatea lor de dincolo de ferestre.
Reușim să menținem programul, cu o oră de trezire ca înainte, cu activități destul de conturate (cele la obiectele pentru evaluare sunt în grafic, mă rog, un grafic făcut de noi pentru că susținerea de la școală e aproape inexistentă, exceptând câteva fișe trimise pe whatsapp și recomandarea unui film) cu lectură puțin mai multă fie că e citită fie că e ascultată, cu teatre radiofonice și cu ceva meștereală în ceea ce mă privește, Luca refuzând acest gen de activități.

Dimineața avem momentul de lectură, pentru că soarele numai la asta te îmbie.

În zilele de când stă numai în casă se uită alături de mine la repetițiile Simonei Dinnerstein, o pianistă din America și la diferite montări de spectacole ori chiar teatre pe you tube. Dar are și momente pline de consistență atunci când stă de vorbă cu prietenii lui din lumea asta (ce fericiți sunt copiii aceștia cu așa deschidere) ori se joacă cu ei pe consola wii.

Mă uit cu drag la liliacul din fața ferestei care are frunzele tot mai cărnoase iar mugurii florilor se văd deja. Nu peste multă vreme, dacă va fi tot așa de frumos, se va simți parfumul lui îmbietor pentru că traficul, de oricare ar fi el uman ori motorizat, este aproape zero.

Semințele pe care le-am plantat acum o săptămână abia astăzi au apărut și nu toate dintre ele ci doar din două părți au scos capul curioase și ele de nebunia asta.

De când nu mă uit la știri doar o dată-n zi, e mai bine, poate și pentru că având în vedere situația dată nu prea pot să gestionez toate ororile trâmbițate. Dar chiar și așa, nu am avut cum nu auzi și vedea imagini cu spitalul din orașul nostru care a fost învăluit de virus ca un bun strateg ce este. Viroza prin care am trecut la începutul lui februarie de pe urmă căreia am rămas cu un gât în care din când în când vin niște arici, cu nasul flămând de șervețele, dar fără febră și dureri de mușchi ne ține cu simțurile ascuțite. Îmi place să cred că vom face față unui tir al acestui încoronat însă ne protejăm cum putem.

Au anunțat că perioada de stare de urgență se prelungește cu încă o lună. Luca se apropie vertiginos de 30 de zile de când nu a mai ieșit din casă nici măcar o secundă. Uneori am impresia că va uita să meargă, chiar dacă ne mai fâțâim în ceva ce poartă numele de sport. Încă suntem în formulă completă și asta înseamnă că e bine. Sănătate!

 

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: