Am ajuns să meșteresc un băiețel care ține în mână o cutie cu niște vitamine. Spune o poveste, e de la sine înțeles și vă invit să o faceți așa cum credeți că vi se potrivește ori așa cum ar fi mai bine pentru copilul dumneavoastră, pentru că poate conține multe învățăminte. Ori se știe, o poveste poate îmbrăca noțiuni mai complicate pe care copiii să le asimileze și înțeleagă mai bine.
În timp ce-l confecționam, câteva flash-uri din copilăria mea mi-au reamintit de un băiețel, vecin de bloc, care nu prea ieșea cu noi la joacă. Nu am înțeles de ce niciodată și nici nu aveam timp pentru a desface firul în patru pentru că așa ne-am fi jucat mai puțin stând la taclale. Lipsea mult și așa nu era asociat cu nici o echipă, pentru că eram mulți copii în fața blocului, peste treizeci, iar jocurile se desfășurau între două echipe care aveau cam aceeași componență, rar intervenind schimbări. Dar atunci când el apărea și trebuia să intre într-una dintre ele, se iscau discuții.
De ce? Pentru că era dolofan și nu putea fugi, sări gardul ori rezista la atâta alergătură. Să mai pomenesc de copaci și de imposibilitatea de a se cățăra în ei?
La un moment dat, după ce am pierdut o serie de jocuri, l-am întrebat de ce nu poate să facă toate aceste lucruri iar el ne-a răspuns că e așa de dolofan din cauză că mama lui îi dă în fiecare zi vitamine. Mama era asistentă și-l îndopa cu ulei de pește și cu cavit ori alte pilule vitaminizante, ceea ce a dus la o sporire a greutății, asta și în lipsa mișcării.
L-am mai văzut și adult fiind, iar conformația din copilărie nu s-a modificat. E tot la fel de dolofan și are același mod de a merge. Poate o fi mai bătăios și mai vocal ca atunci când era copil.
Pentru că macheta va fi mânuită de doamna educatoare, a fost necesară prezența elasticului, dar și a cămășuței din fetru care să-l ascundă.
Așadar, vă invit la meșterit povești pentru că tema e mai mult decât ofertantă.
