Am revenit la Neil Gaiman, cel despre care Terry Pratchett spunea că povestea are groaza delicată a celor mai frumoase basme, de data asta cu Oceanul de la capătul aleii. Spun că am revenit pentru că nu cu foarte mult timp în urmă am citit Cartea cimitirului, pe care am considerat-o specială și diferită de alte povești citite. Diferită într-un anume sens.
Gaiman este un maestru al fricii și înțelege natura basmelor, relația dintre scriitor, cititor și personajul din poveste. Oceanul de la capătul aleii, la fel ca și Cartea Cimitirului, are un tânăr personaj central – un copil plin de resurse și hotărât – care își găsește lumea transfigurată de teroare și ciudățenie. Bod (nume complet Nobody Owens) – personajul din Cartea cimitirului – este adus de fantome într-un cimitir după uciderea părinților și a surorii sale. Naratorul din Oceanul de capătul aleii își începe povestea cu acel temut dezastru al copilăriei, cea de-a șaptea zi de naștere la care nimeni nu a venit.
Când am împlinit șapte ani, nu a venit nimeni la petrecere.
Masa era încărcată cu jeleuri și tarte de fructe. Fiecare invitat urma să poarte o pălărie de petrecere. În mijlocul mesei trona un tort, cu șapte lumânări. Pe el era desenată cu glazură o carte. Mama, care organizase petrecerea, îmi spusese că doamna de la cofetărie nu mai primise niciodată o comandă asemănătoare. De obicei, băieții voiau mingi de fotbal ori nave spațiale. Pentru mine desenaseră prima lor carte.
Când a fost clar că nimeni nu avea să vină nimeni, mama a aprins cele șapte lumânări de pe tort, iar eu am suflat și le-am stins. Am mâncat o felie. La fel au făcut sora mea și una dintre prietenele ei *amândouă participau la petrecere în calitate de observatori, și nu ca invitați) iar apoi au luat-o la fugă, chicotind, spre grădină. (pagina 17)
Atunci când ajung să aibă probleme financiare, părinții lui au un chiriaș, un miner de opale, care ucide accidental un pisoi și, ulterior, se omoară în mașina familiei. Acest eveniment, aflat încă în lumea reală, este începutul unei schimbări terifiante în natura lucrurilor. Una dintre fricile copilăriei este realizarea că părinții nu sunt neapărat puternici sau înțelegători.
Există trei femei care trăiesc într-o casă de la capătul unei aleii – bătrâna doamnă Hempstock, Ginnie Hempstock și Lettie, care deține un ocean ce pare a fi un iaz:
Am ajuns acolo pe neașteptate: un șopron de lemn, o bancă veche și, între ele, un iaz cu rațe. Apa întunecată era pătată de lintiță și frunze de nufăr. Un pește mort, argintiu ca o monedă, plutea pe o parte, la suprafață.
– Asta nu-i bine, a spus Lettie.
– Credeam c-ai spus că-i un ocean, i-am zis. E doar un iaz.
– Dar este un ocean, a spus ea. L-am traversat când eram bebeluș, venind din vechiul ținut. (pagina 32)
Băiatul se mută într-o lume plină de primejdii, ajutat, atunci când poate scăpa de ele, de femeile Hempstock, care, de asemenea, nu sunt ceea ce par. Cunoașterea completă a familiei sale cu privire la orice amenințare face parte din teroare. Gaiman are un epigraf din Maurice Sendak:
Amintirile mele din copilărie sunt foarte limpezi…
Știam lucruri cumplite. Dar știam și că nu trebuie să-i las pe adulți să știe că știu. S-ar fi îngrozit.
Lucruri bizare și înspăimântătoare au loc de-a lungul poveștii.
Spre sfârșitul acestei povești, băiatul intră în iazul care este un ocean și are o experiență ciudată de spațiu și timp – încercând să îți atragă atenția în jurul imaginilor științifice ale spațiului și timpului, găuri misterioase și negre, Big Bang-ul și consecințele sale sunt suficiente pentru a ne agita sentimentul că „realitatea de zi cu zi” este deosebit de reală și spune:
Am văzut lumea prin care pășeam de când m-am născut și am înțeles cât era de fragilă, că realitatea pe care o cunoșteam era un strat subțire de glazură pe un tort de aniversare uriaș și întunecat, colcăind de larve, coșmaruri și foame.
Am văzut lumea de deasupra și de dedesubt. Am văzut că erau modele, și porți, și căi dincolo de realitate. Am văzut toate aceste lucruri și le-am înțeles, iar ele m-au umplut, la fel ca apele oceanului. (pagina 156)
Cu surprindere am citit că Oceanul de la capătul aleii a fost analizat ca o carte pentru adulți pe care și copiii o pot citi. Când m-am gândit la asta, mi-am dat seama că sunt și eu un adult care citește și, de asemenea, un cititor al cărților pentru copii și că eul meu din copilărie s-a instalat în această poveste. Sunt un adult care citește cu plăcere cărți pentru copii – atâta timp cât nu mă manevrează și nu-mi țin predici ori mă dojenesc. Oceanul de la capătul aleii stârnește și satisface așteptările cititorului priceput la basme și povești care se bazează pe basm. Desigur, poveștile nu au fost inventate doar pentru copii și ele se pot ocupa de întâmplări fioroase și periculoase. Dar ele promit un fel de rezoluție, iar Gaiman păstrează această promisiune.
Am o plăcere deosebită în a citi cărți pentru copii, repet. Copilul din această poveste l-am văzut ca fiind unul cenușiu, șters, mărunt, dar intrând în pielea lui am putut simți altceva, ceea ce vă invit și pe voi să faceți.
