De ziua țării mele, dialog cu un adolescent necunoscut

E 1 Decembrie!
Ecranele sunt pline de elemente de la Parada festivă care se vede la multe posturi. Și pe rețelele de socializare se poate urmări cum trec tot soiul de soldați și mașinării care ne apără. Așa se zice, că ne apără!
Tricolorul este peste tot, sub tot soiul de forme, fie ele geometrice ori din natură. Nu e rău, dar e așa de mult.
Am privit și eu, printre picături, tot felul de români care au reușit în țară ori peste hotare și nu pot să spun că mi-a displăcut hotărârea și determinarea lor. Chiar m-a bucurat și mi-aș fi dorit că să fie în această situație mult mai mulți și să nu fie nevoie să pleci din țară pentru a putea duce un trai mai bun, decent.
Nu știu cum este bine, poate că e o chestie care ține de particularitatea fiecăruia. Eu știu însă, și știu bine, că dorul pe care-l porți cu tine față de cel plecat este mistuitor și uneori atât de intens că te doboară și fizic. Cei care reușesc să fie mai indiferenți gestionează mai bine totul, spre fericirea lor, sau nu?!
După o dimineață în care s-a „început” Calendarul de Advent cu multă bucurie, am continuat în nota obișnuită de week-end, adică m-am ocupat de revistă, am mai pregătit niște materiale ce trebuie trimise, am stat și ascultat cum a repetat copilul pentru teza de la istorie, am citit și căutat, veșnicile și interminabilele căutări.
După masa de prânz, pentru că afară era senin și chiar un soare șugubăț, m-am hotărât să ies din casă. Am oscilat dacă să mă îndrept spre Dumbravă ori să merg la Nada Florilor, cea din urmă ieșind câștigătoare. M-am îmbrăcat bine pentru că se zărea doar 1 grad în termometre, dar la un moment dat mi-a părut rău că nu mi-am luat mănuși și căciulă, noroc având cu gluga de la geacă și cu hanoracul mai grosuț pe care-l aveam pe dedesubt.

În spate se vede intrarea de lșa vechiul complex de agrement care acum este în paragină, locul lui fiind luat de altul făcut mai aproape de iaz, acolo unde acum este și un Parc de Aventură.

Odată intrată pe aleile parcului, m-am bucurat, ca de fiecare dată, de liniștea de acolo, Nimeni nu a apărut pentru minute bune, putându-mă bucura de păsările gălăgioase și de un cârd care tocmai pleca.

Mare foșnet de data asta pe jos pentru că arborii erau lipsiți de frunze, din loc în loc fiind prezente și niște așchii de gheață, că nu degeaba am intrat în anotimpul hibernal.

 

Pe iaz era plin de lebede, toate cu fundurile în sus pentru că erau la ora mesei. Dar și când scoteau capul, grația întruchipată. În planul secund, totul părea poleit cu aur, senzația de căldură fiind foarte pregnantă, rămânând la stadiul de senzație mai ales pentru mine, o friguroasă incurabilă.

Am făcut o tură de-a lungul iazului, acolo unde pământul era bun pentru așa ceva după care m-am oprit pe ponton. Erau prea multe și prea frumoase pentru a nu zăbovi puțin și a le admira.
Pe ponton nu eram singură ci mai era un chipeș băiat care făcea fotografii din mai multe unghiuri. Alături de el, își trăgea sufletul, o bicicletă. Câteva fotografii am făcut și eu, nu așa de bune ca ale lui care erau realizate cu un aparat de fotografiat. Și, la un moment dat, nu știu cum, m-am pomenit că sunt prinsă într-un dialog cu el. Un băiat frumos, calm, manierat, dar trist.

– Vedeți lebedele de pe iaz? Nu e de bine chiar dacă-s așa de frumoase!
– Te referi la încălzirea globală și la iazul care nu duce lipsă de atâtea gunoaie?
– Da, și la faptul că nu se poate face nimic. Am tot participat, dar o mână de oameni, chiar câteva mii, nu pot interveni pentru că sunt interesele prea mari.

Și așa, am ajuns la cum arată orașul, la posibilitățile extrem de reduse pe care le oferă cetățenilor lui, la educația care e tot mai jos.

– Mie profesorul de matematică mi-a spus că sunt un ratat și că n-am să reușesc nimic în viața asta. De aceea, de câte ori mă gândesc la el spun: „Dumnezeu să-l odihnească!” chiar dacă e viu.

Ce poți comenta la așa rostire? Ce să-i spui, cum să-i ostoiești sufletul pentru a nu crede așa ceva pentru că indiferent dacă nu performezi la un obiect asta nu înseamnă că ești un ratat, incorigibil. Apoi am aflat că e fotograf la un ziar și că-și dorește ca după ce termină liceul să plece.

– Am călătorit mii de kilometri cu bicicleta prin țară și, să știți, avem o țară foarte frumoasă, dar interesul lor e să scoată în față numai ce este de rău. Nu poți face nimic de unul singur pentru că e nevoie ori de bani și influiență ori de un număr cât mai mare de oameni care să lupte pentru același țel.

În timp ce vorbea mă uitam la el și nimic din comportamentul lui nu trăda altceva decât o tristețe majoră. Era extrem de calm, curat și frumos îmbrăcat, vorbea corect și coerent, dar tristețea îl sufoca, la propriu. Ca pe mulți dintre semenii lui români.
Și atunci n-am avut cum mă întreba de ce e posibil așa ceva? Cine are interesul ca acești copii să plece fără să mai privească înapoi? Sunt așa de multe de făcut și aici, în locul unde ne ducem traiul încât orice demers constructiv, pozitiv este mai mult decât binevenit și de pus în practică. Numai că odată ajunși în scaune, aleșii nu mai știu cum să se căpătuiască, lăsând pe ultimul loc însuși scopul pentru care au fost aleși.

Am plecat lăsându-l să-și verifice fotografiile cu speranța că după ce va termina liceul va luat cea mai bună decizie pentru el. Însă am plecat doar de pe ponton pentru că în ciuda frigului nu am putut să nu mai stau preț de câteva pagini din cartea pe care o citesc acum, Voi povesti despre ea de îndată ce o termin pentru că multe a mai răscolit în mine, cititorul adult de cărți pentru copii și adolescenți.

La mulți ani, România! Dar ai mai multă grijă de oamenii care chiar te iubesc și mai ales de tinerii tăi. Nu pot decât să-ți dăruiesc o floare și un gând bun, părintesc! Și te rog să te gândești puțin la semnificația fotografiiei.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: