Cimitirul în care merg destul de des în ultimii ani, pentru a aprinde o lumânare la tatăl și bunicii mei, dar și pentru a le mai spune una alta, are pe una dintre alei un mormânt uitat de lume și de vremuri.
E unul dintre scriitorii noștri de seamă, un om care a făcut cinste urbei în care a trăit. Dealtfel, există și o stradă ce-i poartă numele, dar asta e cam tot. Nu am auzit să se facă vreodată vreo adunare, întâlnire, cenaclu ori mai știu eu cum s-o numi manifestările cu pricina în care să se vorbească de el. Despre Creangă, Sadoveanu, Birlic, Lovinescu, Gorovei toți cândva trăitori pe aceste meleaguri se pomenește mai des, dar despre Ion Dragoslav, că despre ele este vorba, deloc.
Are un mormânt plin de buruieni, cu o cruce din lemn, deteriorată de soare, ploi și vânt și o plăcuță din marmură pe care scrie numele, data nașterii și a morții. În rest, nimic. Ceva îmi spune să nu trec nepăsătoare pe lângă el și aprind și acolo câte o lumânare ori mai așez câte o coroniță de flori. Și simt nevoia să mai citesc câte ceva despre el. Vă las și vouă câteva rânduri găsite în Calendarul Literar şi Artistic, 1909, (pp. 156-167), poate vă stârnesc curiozitatea.
De nimic nu mi-i ciudă să răspund, decât atunci când mă întreabă cineva de vârstă. Eu zic că am douăzeci şi atâţia ani, unii – că am 34-35, iar alţii, în glumă, îmi spun că am 40.
După faţă, poţi da omului şi ani mulţi, şi puţini. Totul e vorba despre traiul ce l-ai dus şi de lucrurile şi necazurile ce le-ai avut. Eu am întâlnit, în viaţa mea, tineri, pe care-i lăsasem, la plecarea mea de acasă, nişte băieţaşi prin clasele primare, şi, după ani petrecuţi pe ici, pe colo, i-am găsit îmbătrâniţi. Aşa că n-are însemnătate vârsta, decât pentru ofiţerul stării civile şi pentru oaste.
Dar de mă va întreba cineva unde sunt născut, pot să-i spun că m-am trezit într-o casă din uliţa Boianului, din Fălticeni, iar părinţii mei şi oamenii bătrâni mi-au spus că m-am născut într-o casă din grădina domnului Gr. Vasiliu (tatăl actorului Grigore Vasiliu-Birlic – n.n.), avocat, din Bucureşti.
Tatălui meu îi zicea Vasile Sumanariu Ivanciu, din satul Liteni, din Bucovina (Liteni-Moara – n.n.), şi mamei, Domnica Ciuca, din Ilişeşti, tot din acea ţară.
Tot gustul pentru poveste şi vers, şi darul lor – cât îl am, l-am moştenit de la aceşti doi oameni: şi împrospătat în sufletul meu de tata şi de un nepot al lui, unul bădiţa Ilie…
Dar s-ar întreba cineva cum învăţam carte?
Bine. Mai mult citeam braşoave, decât lecţii; la şcoală făceam ce făceam. Dar, mâncând destule beţe de la domnul Irimia, tot trecui clasa, cu 6.72. Iar când ajunsei în clasa a IV-a, nu ştiu de unde îmi aduse un frate al meu o carte, „Autori români”, cu chipurile lui Alecsandri, Aron Florian şi Ion Eliade Rădulescu, şi alţi mulţi din ei, cu părul mare.
*
A!, mi-am zis, aceştia cu părul mare sunt cei mai de seamă!
Şi, pe lângă chipurile lor, găsii bucăţi de lectură, precum şi vieţile lor.
Şi atâta m-a umplut de suflet cartea aceea, încât nu ştiu pentru a câta oară le citii şi recitii; iar în sufletul meu, ca nişte seminţe azvârlite într-un pământ prielnic, prinse să răsară o dorinţă proaspătă, dulce şi nişte gânduri de a fi şi eu ca unul din chipurile din carte, de nu tocmai aşa cu nume mare, măcar cât de cât, şi prinsei să-mi las şi eu părul lung.
Iar când ajunsei să învăţ, la Istorie, despre domnia fanarioţilor, scrisă cu atât amănunt de domnul Tocilescu, aşa mi s-a umplut sufletul de durere pentru vremurile de restrişte ale neamului, încât, într-o seară, am făcut un poem, „Domnia Streinilor”, şi, a doua zi, l-am citit, la şcoală, băieţilor şi toţi s-au strâns roată în jurul meu, şi m-au felicitat unii, iar alţii, împreună cu prietenul meu Chitarcă, se uitară la mine cu jind şi au zis, cu ochi calzi de părere de rău: „Parcă noi nu putem face de astea!”.
Și vestea că-s poet se lăţi, de ajunse şi la urechile dascălilor. Şi, într-o zi, mă scoate dascălul meu, domnul Voinea, la o lecţie, şi n-am ştiut-o.
– Dar să faci poezii ştii?, îmi zice el. Ia ţine palma!
Iar prietenii şi neprietenii săriră:
– Şi mai-nainte l-am văzut, domnule, în bancă: scria poezii!
Şi în ochii lor se văzură licăriri de izbândă şi răcorire sufletească.
– Aha!, îmi zise dascălul, de aceea porţi părul mare!
Şi, după ce îmi dădu o scărmăneală bună şi vreo patru linii la palmă, mă opri şi la post.
Aşa, mi-am zis, în loc să mă lăudaţi, mă pârâţi; în ciuda voastră şi a dascălului, am să fac cântece, dar nu aice, acasă.
Şi, de atunci, mi-am tuns părul.
Şi iată-mă că, în toamna anului 1897, luna noiembrie, cu un caiet de poezii şi cu câteva poveşti, după ce căpătasem un ajutor şi nişte scrisori din partea domnilor Artur Gorovei, din Fălticeni, şi Nicolae Apostol, azi profesor la Roman, bogat, iar, în nişte plete galbene ca mătasea popuşoiului, părăsesc Moldova şi vin la Bucureşti, oraş unde găseşti oameni de toată mâna şi de toată isprava.
Am bătut la multe uşi, la multe, la unele numai de a şti inimile oamenilor, la altele de a găsi un sprijin în visele mele, care ardeau de dorinţa de a se împlini.
Despre colindul meu şi despre părăsirea pletelor vă voi povesti altădată. Deocamdată să vă spun că am fost şi pe la domnul Vlahuţă, şi pe la Radu D. Rosetti, şi, mai apoi, la domnul Alexandru Macedonschi.
Poeţii îs oameni buni şi miloşi, te ajută cu ce pot şi unde cred. Şi de aceea m-am dus la aceştia, căci, afară de Eminescu, pe aceşti trei îi citisem şi din poeziile lor îmi zugrăvisem şi sufletul lor.
Toţi m-au încărcat de sfaturi, care cum s-au priceput şi au ştiut, dar, din toate, nu pot uita cuvintele ce mi le-au spus domnii Vlahuţă şi Alexandru Macedonschi:
– Ce cauţi în oraşul ista, îmi zise cel dintâi, unde o slujbă e ca o bucăţică de pâine, azvârlită într-o hărmălaie de câini? Dar scrie, mă îndeamnă dumnealui, scrie, scrie înainte şi, de mai stai pe aice, mai vino pe la mine!
Nu ştiu de ce nu m-am mai dus pe la domnia sa, când o împrejurare mă făcu să cunosc pe domnul Alexandru Macedonschi. După ce i-am dat caietul meu de versuri, mă pofti să vin, într-o dimineaţă, la dumnealui şi nu uit că era o dimineaţă nouroasă şi promorogită, dar seacă de omăt – înaintea Crăciunului – şi, când intrai, găsii casa plină de ucenici, mulţi din ei lăţoşi, de puteai face din părul lor o saltea. Şi toţi cu ţigări şi cu ceaiuri dinainte.
*
După ce maestrul mă făcu cunoscut lor, îmi dădu şi mie un ceai şi tabachera, să beau o ţigară.
– Nu fumez!, îi răspund abia pe vârful buzelor.
– Cum se poate, ziseră şcolarii, dumneata, poet, să nu fumezi?
Eu am făcut din cap:
– De, dacă n-am învăţat…
Şi inima, în mine, era strânsă, strânsă, ca a unei găini ce stă pitită, să nu o ia uliul. Şi tare mă temeam să n-aud pe maestru că am scris cine ştie ce prăpăstii.
*
Dar el, luând caietul, prinse să citească. Dar cu cât citea, cu atât ochii ucenicilor se uitau curioşi la mine, întrebători între ei, şi cercetători la maestru, care din ce în ce se lumina la faţă şi făcea câte un „da”, din cap, către cei de faţă, iar când mântui zise:
– Foarte frumoase şi originale versuri!…
Şi îmi spuse nişte cuvinte mari, dându-mi sfatul să nu mă îngâmf, mai târziu…
Ion Dragoslav – Scriitor fălticenean
Cu toate acestea, poate că n-aş fi publicat nici azi, dacă o întâmplare nu m-ar fi făcut să intru în cercul scriitorilor. Dar numai în cercul lor intrasem, căci, până m-am făcut cunoscut şi eu oleacă, mi-a trecut părul prin căciulă.
Dintru întâi, într-adevăr, mi s-au primit cu drag câteva poezii, dar cea din urmă poezie, „Vine vântul”, tipărită în „Sămănătorul”, în 1904, parcă a fost un lacăt greu la o poartă de fier, că n-am mai putut publica nimic.
Şi am rămas, afară, tremurând vreo două ierni la poarta literaturii, gol şi mai mult flămând decât sătul, şi priveam cu jind cum ospătează cei dinlăuntru. Şi, de câte ori băteam, se făcea o larmă mare şi strigau unii către alţii: „N-are nici un talent, daţi-l încolo!”. „Nu se pot publica bucăţile dumneavoastră”, îmi răspundeau unii, de peste zid. Ori: „Manuscrisele date s-au pierdut”.
Şi amarnic mă mai rodeau la inimă răspunsurile astea.
– Dar am altele!, le-am vorbit.
Şi, într-o zi, lăsând versurile, îndreptai câteva povestiri, făcute dinainte. Iată: „Vacanţa”, „Volintirii”, „Paştele copilăriei”, „Îngheţata”. Ascultaţi măcar prin broasca porţii. Ei, ce ziceţi, le spuneam după ce mântuiam?
Iar drept răspuns, înlăuntru, se auzeau sforăituri înfricoşate. Şi poate dădeam ortul popii acolo, la poartă, dacă, într-o zi, nu aş fi auzit un zgomot mare în cetăţuie şi n-aş fi văzut vreo patru inşi ieşind furioşi şi trântind, în urmă-le, uşile cu zgomot.
Ieşiţii nu mai puteau, nici ei, să trăiască cu unii din cei mai cu vază dinlăuntru, şi cel mai cu inimă dintre ei îmi spuse:
– Eu totdeauna le-am strigat: „Urgisitul de afară are talent!”, şi ei nici nu voiau să audă. Acum, hai cu noi!
