Am ajuns la ultima zi calendaristică de vară. Una care pentru mine a adus multe evenimente noi, dar mai ales experiențe pe care sunt fericită că le-am putut trăi. Am știut de prin primăvară că Răzvan nu va petrece singur vacanța acasă ci va avea musafiri, doi prieteni foarte buni, de pe alte meleaguri. Inițial au fost mai mulți, dar din varii motive formula finală ne-a cuprins pe noi, cinci membri.
Prietenii despre care vorbesc sunt unii care au venit din mediul virtual, numai că viața și determinarea lor nu au lăsat lucrurile doar așa ci le-au dat consistență devenind reale. S-au întâlnit de mai multe ori, aceasta nefiind prima experiență de genul. Nu mai departe de anul trecut, au petrecut câteva săptămâni în Marea Britanie, atunci când a avut loc festivitatea de absolvire a universității lui Răzvan. Apoi, în iarnă, Răzvan a vizitat Estonia, locul în care trăiește Karl, unul dintre prietenii lui. Revelionl a fost mai frumos alături de el, unde mai pui că au făcut o excursie și în Finlanda.
Pentru ca Răzvan a dorit să vedem cât multe locuri din țară, fără însă a fi tot timpul numai pe drumuri, m-a rugat pe mine să fac o agendă în care să încerc să schițez un traseu cât mai atractiv și mai frumos. Ținând cont că noi stăm într-un capăt de țară, am căutat o alternativă care să eficientizeze timpul și să aibă costuri cât mai rezonabile.
Mi-a luat ceva timp pentru a stabili traseul final, dar acum, după ce totul a trecut și pot privi în urma, știu că nu am ales tocmai rău.
Pentru mine a fost greu, obositor, dar extrem de frumos și intens, amintirile adunate fiind neprețuite.
Întâlnirea s-a petrecut la București, într-un aeroport supraaglomerat și după niscaiva peripeții, atunci când celalalt prieten venit tocmai din America a avut de recuperat bagajele care au fost pierdute, am rămas pentru câteva zile în capitală. Era păcat să nu vizităm câteva dintre punctele de atracție ale ei pentru că în ciuda tuturor opiniilor, Micul Paris îți oferă clipe de o frumusețe numai bună de descris acasă, familiei și prietenilor. Iar atunci când vii din altă cultură totul capătă semnificații aparte.
Muzeul Antipa a reprezentat unul dintre ele, fiind o destinație extrem de iubită de Luca și care se prezintă într-o haină specială tuturor vizitatorilor din România ori din străinătate. Există în interior numeroase modalități de a înțelege informațiile, și spun asta pentru că am avut neplăcuta ocazie de a descoperi și locuri în care dacă nu vorbești ori înțelegi românește, te uiți ca mâța-n calendar.
În București nu puteam rata Palatul Parlamentului, acolo unde dacă ajungi, întrebările te sugrumă. Mie, care știu ce și cum a fost trăind 21 de ani în comunism, nu mi-au mai ajuns urechile și ochii să aud tot ce spune ghidul și să văd până-n înaltul sălilor, de o opulență nejustificată. Mai târziu, atunci când am ajuns la Palatul Peleș, am făcut diferența dintre candelabrele de acolo și cele de la București. Sunt două povești complet diferite trăite de români nu la un interval foarte mare de timp. Trebuie să specific că am avut un ghid foarte bun la Palatul Parlamentului, care a oferit tot soiul de informații și curiozități despre această clădire mamut. Am înțeles, vizitând-o, de ce e așa mare bătaie de a ajunge acolo și oricum am privit problema, tot nu am priceput cum de sunt așa de mulți oameni nepregătiți în cel mai înalt for decizional al țării. Și au trecut deja 30 de ani de când am dezbrăcat haina roșie.
Sau… n-am dezbrăcat-o încă?
Parcul Cișmigiu, acolo unde am jucat un joc minunat de cultură generală atunci când s-au odihnit pe o bancă și s-au răcorit cu o înghețată mai mult decât binevenită a reprezentat o atracție pentru suflet în ciuda faptului că toate panourile erau mâzgâlite și nu se înțelegea nimic din scris. Deasemenea, gunoaie peste tot și parcă nu-ți cădea prea bine atunci când le vedeai la tot pasul.
Centrul vechi cu ale lui terase, dar mai ales Cărturești Carusel au fost atracții apreciate și analizate îndelung.
Poate că ar fi trebuit mai mult insistat în București unde am ratat Muzeul Țăranului Român și alte obiective din cauze de organizare defectuoasă, închizându-se înainte de a ajunge noi. Însă oboseala drumului musafirilor noștri și-a spus cuvântul și nu am dorit a-i îmbolnăvi renunțând la a se odihni măcar pentru a fi funcționali. Au făcut acest lucru în Paradisul Verde unde au avut răgazul să-și depene viețile de când nu s-au mai văzut.
După cinci zile petrecute în capitală am plecat la drum.
Prima oprire a fost la Sinaia, la Palatul Peleș, pentru că era primul obiectiv de neratat dinafara Bucureștiului. E prea frumos să nu fie vizitat pentru ca mai apoi, povestirile despre el să-i ducă faima în lume. Am fost ajutați să înțelegem mai bine povestea lui de un ghid care datorită danturii nu vorbea prea clar, însă care presăra expozițiunea cu numeroase glume și curiozități. Ce nu mi-a plăcut acum la Peleș a fost faptul că grupurile se intersectau și explicațiile ghizilor nu se mai auzeau pentru că-n fiecare grup sunt copiii care plâng ori se trântesc pe jos, adulți care cred că dacă vorbesc în șoaptă nu se aude, și numeroase intersectări cu oameni care intrau ori plecau.
Un disconfort a fost atunci când o familie și-a urcat fetița pe una dintre statuile de afară, aceasta dorind neaparat a avea o fotografie călare pe un leu, iar apostrofările mele au deranjat extrem de tare. Un adult vine cu un copil la muzeu pentru a-i facilita aflarea unor informații, a pătrunde în atmosfera poveștii, dar și a-l învăța cum anume te comporți într-un asemenea loc. Dacă el, adultul, nu este capabil de acest lucru, ar trebui să nu vină la muzeu, pentru că pricinuiește mult rău și învață pe cel mic multe lucruri ce mai apoi vor fi foarte greu de corectat. Am auzit replica:
Dumitale îți convine, ai copii mari!
ceea ce nu mai are nevoie de nici un comentariu.
Am avut norocul, în toate zilele când musafirii noștri au stat în România, de niște zile de poveste, de vară autentică, spre bucuria lui Karl, cel care nu prea are parte de așa ceva acasă la el. Deasemenea, peisajele i-au lăsat fără grai, Răzvan ținând adevărate lecții despre țara noastră el atingând domenii foarte variate de la forme de relief, la domnitori, așezări urbane și rurale. Drumurile au fost însoțite de aceste dialoguri, eu fiind șoferul și putând savura din fața volanului tot ceea ce s-a vorbit. Pentru Luca, faptul că mai bine de două săptămâni s-a vorbit numai în engleză, a reprezentat un confort sporit, cu atât mai mult cu cât alături de Dean, care este un IT-st priceput într-ale gaming-ului, a avut nenumărate reprize în care a elucidat niște mistere.
Pentru a optimiza timpul, am făcut rezervare la o pensiune la Bran, iar de acolo, în fiecare dimineață plecam spre destinații diferite, seara revenind la pensiune doar pentru a ne odihni. Pensiunea de la Bran se numește Sabrina și atmosfera rustică le-a plăcut foarte mult. O recomand dacă aveți drum prin zonă numai că trebuie să știți că se plătește cash, nu are nici un fel de restaurant, însă are o bucătărioară mică și un grătar – afară, care poate fi folosit la nevoie. Deasemenea, e bine de știut că baia este comună.
În dimineața imediat următoare am plecat pe Transfăgărășan, drumul minune al țării noastre construit pe timpul comuniștilor. Am crezut că mergând în timpul săptămânii nu vom prinde aglomerație mare însă înainte de curba finală spre Bâlea Lac, am rămas blocați. Am înaintat extrem de greu pentru că nu era nimeni care să dirijeze circulația, însă manevrele s-au petrecut într-un mod civilizat, fără incidente. Am parcat pentru câteva ore și fiecare a contemplat, urcat ori coborât pantele abrupte. Nu era foarte frig, dar nici nu se putea sta fără o jachetă/hanorac mai gros.
O bună parte din zi am stat acolo, cu drum cu tot, și se pare că aceasta a fost cea mai apreciată dintre toate. Și nu mă miră. 🙂 Cina am luat-o la Brașov, nu înainte de a vizita Biserica Neagră și Centru Vechi de care mă leagă amintiri așa de plăcute în compania bunei mele prietene, Alina. Nu a fost posibilă o reîntâlnire, fiind în contra timp, însă ea va avea loc cât de curând.
Următorul loc căruia am dorit a-i afla tainele a fost Castelul Bran, cum altfel, unde Dean a crezut că-l va întâlni pe contele Dracula. Nu a fost așa, evident, dar am întânit o aglomerație de nedescris (noi am fentat-o pentru că am ajuns chiar la deschiderea caselor de bilete) și o dorință de a smulge banii turiștilor, nemaicântând altceva în schimb. Am intrat într-un șir indian care nu ne-a permis să zăbovim în fața exponatelor, fiind efectiv luați de val. Ghid nu exista, pancartele informative fiind practic de necitit din pricina timpului pe care-l aveai la dispoziție. Castelul are o măreție aparte și-ți permite să intri într-o stare aparte – spun asta pentru că l-am mai vizitat de câteva ori în alte condiții, acest fapt neputând fi pus în practică acum.
Vă las o listă de prețuri poate vă bate gândul să-l vizitați și e bine de știut.
După ce Castelul și-a dezvăluit o serie de secrete, am plecat spre Sibiu, acolo unde am constatat cu stupoare că marile muzee erau închise din cauze necunoscute. În aceste condiții, prietena mea, buna mea prietenă Rodica, ne-a ajutat să mergem într-un loc minunat, Muzeul Astra – Muzeu în aer liber în Dumbrava Sibiului.
Băieții s-au plimbat și văzut exponatele iar eu am stat de vorbă cu prietena mea și cu minunata ei fiică, Sânziana.
Spre seară am plecat, ajungând la pensiune aproape de ora 22:00 rupți de oboseală, dar cu sufletele pline cu de toate.
Dimineața următoare am pornit-o spre casă, nu înainte de a merge la Sighișoara. Pentru noi, mine și băieții mei, a fost o revenire, anul trecut făcând cunoștință cu ea și plăcându-ne foarte mult. Trebuiau să vadă și ei acest extraordinar oraș medieval, acolo unde dacă te deconectezi de la cotidian, poți auzi povești din alte epoci.
Odată ajunși acasă, am schițat un traseu ecumenic, și băieții au vizitat Mănâstirea Voroneț și Putna, dar și alte obiective turistice bucovinene care reprezintă o atracție pentru vizitatori. Orașului Suceava i-am acordat mai multe zile, pentru că e orașul nostru drag. Imediat ce am descărcat bagajele, nu s-a putut să nu-l sărbătorim pe Răzvan, cel a cărui zi de naștere tocmai fusese. Lumânările sunt de la aniversările trecute pentru că acum am uitat să cumpărăm, așa că a fost mai frumos să fac acest joc . În spatele lui 21 mai există trei de 1.
La mulți ani, dragul meu!
Cetatea Neamțului a fost și ea bifată și aici având parte de câteva neplăceri legate de inscripțiile care se află pe exponate. Nu există ghid, nici aici, și nu sunt nici un fel de detalii în altă limbă decât cea română. E un inconvenient ce ar trebui eliminat, având în vedere că sunt turiști foarte mulți veniți din alte țări care se uită doar la niște poze și obiecte din niște vitrine.
Traseul până la Cetate este de vis, păduricea prin care se urcă fiind excelentă împotriva razelor dogoritoare ale soarelui. Am prins o căldură de nedescris, iar atunci când am ajuns la poartă, fiecare a avut nevoie de hidratare sporită.
Și de această dată Răzvan a venit în întâmpinarea prietenilor lui și le-a făcut o descriere a vremurilor în care a apărut această fortăreață. Deasemenea, a detaliat o parte din exponate și a descris cum anume erau folosite și de către cine. Cunoștințele lui de istorie și geografie s-au dovedit a fi solide, iar acum de un ajutor foarte mare, asta și datorită profesorilor pe care i-a avut în școală. A intervenit și Luca, dar nu de așa multe ori ca Răzvan.
E păcat ca aceste obiective renovate să nu ofere informațiile necesare, în definitiv pentru asta venind a le vizita atâta lume. Nu e suficient doar să privești niște ziduri, poduri, ori construcții dacă nu afli detalii despre ele.
Serile pe care le-am petrecut atât la București cât și acasă au fost cele în care s-au jucat foarte multe jocuri, fie de strategie ori de cultură generală. A fost o atmosferă mi-nu-na-tă!
Nu am dorit a rata tăpșanul lecturilor noastre și au fost foarte încântați de el, dar mai ales de atmosferă.
M-am tot gândit ce anume să le ofer ca souvenir, ceva care să le aducă aminte de perioada petrecută aici, la capătul lumii, și după mai multe variante am ales să meșteresc eu ceva. Amprenta personală e cea mai importantă și atunci când le-am lucrat nu m-am gândit că vor avea un așa impact asupra lor.
Într-o ramă compartimentată, am ales ca mijlocul să fie ocupat de o monogramă cusută de mine, în punct de cruciuliță, pe etamină, dar care să și cuprindă ceva model românesc. Pentru fiecare dintre ei am cusut monograma și am scos la imprimantă 12 dintre cele mai reprezentative fotografii făcute de mine.
Pentru Dean
Pentru Karl
Pentru Răzvan
Pentru Luca
Le-am cusut noaptea, în clipele în care forfota se stingea și ei mergeau la culcare. Mă bucur foarte tare că am reușit să le fac o așa surpriză, pentru că reacția lor a fost una care a confirmat asta. Regret că nu am avut inspirația de a o imortaliza.
Pe data de 14 au plecat spre București pentru că pe 15 au avut avion și unul și celălalt. A fost o despărțire cu multe lacrimi și îmbrățișări, dar mai ales cu promisiuni de revedere.
Mă bucur mult de experiența trăită atât de mine cât și de Luca și de prietenii super care sunt alături de Răzvan. Am putut observa că lumea s-a schimbat și distanțele nu mai reprezintă o piedică, ceea ce atunci când eu eram adolescentă diferea. Sunt fericită că Luca a putut conversa atât de mult și mi-a reconfirmat că limba engleză îi vine mănușă, folosind-o cu mare ușurință.
Și mai sunt fericită de ceva, de faptul că am ajuns să trăim într-o lume în care granițele sunt deschise, oamenii de pe alte meridiane putând interacționa în mai multe moduri. Și e al naibii de interesant să știi că poți face asta, calea spre cunoaștere fiind mult mai facilă.
Trebuie doar să vrei să te adaptezi vremurilor iar asta îți aduce multe clipe bune de pus la rană când ești deprimat. Cei aproape 2000 de kilometri cât am umblat prin țara asta atât de frumoasă mi-au demonstrat că și aici se poate trăi frumos, dacă așa alegi și dacă ești dispus să depui mai multe eforturi.
Dean, Karl, Răzvan, Luca vă mulțumesc pentru această vară multiculturală, tinerească plină de atât de multă fericire!
