De ceva vreme stă cuminte în biblioteca noastră cartea apărută la editura frontiera, Cartea cuvintelor dispărute de Mircea Stanciu. Spun de ceva vreme, dar nu suficientă pentru a o aduce în atenția copiilor așa cum îmi este intenția și cum se va întâmpla din toamnă, de când clopoțelul va suna iar.
E așa de interesantă încât trebuie, musai, să ajungă în fața cât mai multor copii pentru că poate genera povești interesante și poate da naștere la interpretări cum numai tinerii cititori/ascultători pot face.
În demersul meu de cititor cu voce tare alături de propriii copii, cel care durează de mai bine de 22 de ani, am folosit des cuvintele pe care autorul cărții de față le aduce acum în atenția cititorilor ca fiind pe cale de dispariție.
De ce le-am folosit?
Pentru că au un parfum aparte, dar și pentru că le-am auzit rostite de bunicii mei.
Pentru că au o melodicitate și o reverberație specială, care se așază pe suflet și tămăduiește.
Chiar așa, unul dintre cuvinte este chiar „tămădui”, despre care aflați mai jos.
Am luat cartea cu mine pe tăpșan, nu puteam să-mi refuz acest hatâr, locul care dacă ar putea vorbi, nu s-ar mai opri din a spune povești cu nemiluita. Cele citite de noi de-a lungul timpului, din lista de lecturi obligatorii ori din cea pe care sufletul o face. Totul s-a petrecut cu pricepere și stăruință pentru că trebuie să-ți dai silința atunci când vine vorba de vocabular.
Și după mai multe zile în care vara a fost plecată, lăsând puțin primăvara să-i țină locul, m-am încumetat să le fac cunoștință cuvintelor dispărute cu Fulgerică, cel care a privit cartea chiorâș, neînțelegând ce anume se petrece, cu sălciile foșnitoare, cu niște maci roșii ca focul, dar și cu un cer albastru ca de Voroneț.
Nu știam de unde vine zumzetul și-am ciulit urechile auzind florile de câmp care nu mai conteneau cu boscorodeala, fiecare dorind să fie răsplătite prin vizita unei albine, numai că multe dintre ele erau cam vlăguite de câtă muncă depuseseră de la răsăritul soarelui. Le-au cerut să înceteze ciorovăiala, promițându-le că nu va rămâne nici una nevizitată, străduindu-se doar să dea dovadă de puțină răbdare. În ciuda explicațiilor, florile au continuat ciondăneala, iar albinelor li s-a făcut lehamite de purtarea lor și s-au retras la stup.
Când am văzut atâta nesăbuință mi-am spus că-i musai să mă liniștesc puțin, iar legănatul hamacului putea rezolva acest lucru.
M-am opintit puțin până am urcat în el, în pantă fiind, dar apoi totul a fost la superlativ.
Tam-nisam, norii au acoperit cerul și nici m-am zis că nu mă va prinde ploaia, dar n-au fost atât de neobrăzați să-mi strice după-amiaza. Oricum, nu mai doream a sta mult. Însă am reușit să fac ceea ce mi-am propus; să petrec câteva zeci de minute alături de cartea dragă în mijlocul naturii.
Dacă veți privi mai cu atenție, am dat curs provocării autorului de a alcătui un text în care să folosesc cât mai multe cuvinte dispărute. Iată cum sună provocarea:
E un exercițiu pe care l-a făcut și Luca, dar textul meșterit rămâne doar al lui. 🙂
Așadar, nu ratați această carte. E strașnică și făuritoare de multe clipe de neuitat, clipe în care părintele și copilul meșteresc povești numai pentru ei. Ori ăsta nu-i puțin lucru!
Mulțumesc editurii frontiera pentru carte! Aștept cu nerăbdare atelierele alături de copii.
