machetedidactice.com

Între oameni și cetate

Cine este ori a fost cititor de Dilema, mai apoi Dilema veche, numele Tita Chiper reprezintă ceva anume. Pentru că ea a fost realizatoarea unor interviuri excelente în care cei doi (sau mai mulți) interlocutori vorbeau, calm, egal, apropiat, intim, adică „stăteau de taină”.

După ce Tita Chiper a plecat pentru a se întâlni cu soțul ei, romancierul Alexandru Ivasiuc, răpit dintre noi la cutremurul din 1977, cei de la Curtea Veche au publicat o carte intitulată „Într-o lumină orbitoare”.

Și uite așa, cu toții am avut șansa de a afla gânduri, întâmplări, confesiuni din interviurile făcute de ea, doar o parte din multele interviuri realizate de-a lungul vremii.

Când a apărut, postum, cartea invocată mai sus, Andrei Pleșu a menționat într-un text că:„Ei sunt mai importanţi decât mine” – spune, la un moment dat, Tita Chiper, vorbind despre interlocutorii săi. Pentru ea nu există „personaje secundare”. De la Corneliu Coposu şi Ion Iliescu la Gianina lui Manşonică din Sinteşti, de la Ana Blandiana la Emma Nicholson sau de la Johnny Răducanu la Justin Marchiş şi Simona Vărzaru-Urania, toţi „eroii” acestei cărţi, foşti diplomaţi, şoferi, ofiţeri de poliţie, artişti, croitori, vecini de bloc, studenţi, demnitari, surori de calitate ş.a.m.d. alcătuiesc împreună o viață pestriţă, nesistematizabilă, în care se amestecă lumi dispărute sau pe cale de dispariţie, cu cele noi, în plin atac, lumi strălucitoare, la vedere, şi lumi melancolice şi anonime, pe scurt, lumi de toate culorile, lumea toată, lumea însăşi, cu inconfundabila ei rumoare evanescentă. Toţi fac un pas înainte, mulţumită gazetarului care, pentru a îi pune în lumină, face un pas înapoi. Gazetarul de anvergură îşi exprimă personalitatea în puterea de a şi-o domina. El arată spre celălalt, nu spre sine. E exact ceea ce majoritatea ziariştilor de azi, mai ales cei de televiziune, nu ştiu şi nu pot să facă. În cartea de faţă, cititorul va întâlni o mentalitate, un stil, o aromă de care s-a dezobişnuit, dar care ar trebui reabilitate, dacă vrem ca jurnalistica, viaţa cotidiană, raporturile dintre oameni şi viaţa cetăţii să-şi păstreze nobleţea şi farmecul.”

Vladimir Tismăneanu își amintea despre regretata Tita Chiper:

„Am revăzut-o după căderea regimului, în februarie 1990, s-a împrietenit cu soţia mea Mary. Ne vedeam de fiecare dată când ajungeam în ţară, ascultam cu nesaţ istoriile ei, am pus întotdeauna mare preţ pe judecăţile ei despre oameni. Avea un simţ al realităţii nepereche. Nu mai vorbesc de umorul ei formidabil, de capacitatea incredibilă de a traversa momente cumplite din viaţă cu un optimism ce mi se părea de-a dreptul supraomenesc. Am făcut un interviu, a apărut în volumul publicat la Curtea Veche. Am admirat politeţea ei ca reporter, faptul că nu avea nici cea mai mică înclinaţie de a-şi ţintui ori stingheri interlocutorul. Nu doar cu mine, ci cu toţi cei care au fost invitaţii ei, Tita a dovedit gentileţe şi onestitate. Interviurile ei vor rămâne modele ale genului şi ar trebui studiate în facultăţile de jurnalism.”

Tita Chiper (Ecaterina Ivasiuc, 19.07.1934 – 2002) şi-a început activitatea jurnalistică în anii ’50, ca reporter la ziarul care apărea pe şantierul hidrocentralei de la Bicaz. A lucrat apoi la Contemporanul şi la Gazeta literară, a colaborat la România literară şi Cinema cu interviuri, reportaje, cronici şi eseuri. A scris scenarii pentru filme de animaţie şi literatură pentru copii. A făcut un stagiu la Iowa University, într-un program organizat de PEN Club. A lucrat la Dilema de la primul număr (ianuarie 1993), realizând câteva sute de interviuri cu oameni foarte diferiţi, de la preşedinţi şi academicieni la florărese şi şoferi de taxi. În ultimii ani de viaţă a colaborat permanent, tot cu interviuri, la revista Avantaje.

Tita Chiper-Ivasiuc a îngrijit apariția romanului scris de Alexandru Ivasiuc, Interval: Corn de vânătoare, publicat în 1997, la Editura 100+1 Gramar, cu o introducere de Alex Ștefănescu.

„Din ’89 încoace am fost împroprietăriţi cu apatia şi neimplicarea, distribuite mai generos decât orice alt certificat de proprietate. În această situaţie, lucrurile nu sunt ce par a fi totul e interpretabil şi, până la urmă, neclar: înaintarea în tranziţie e rotire în cerc, reforma – un cuvânt din noul vocabular de lemn, calomnia – o operă literară, supunerea la legi ceva facultativ ca un „hobby“. Cândva, pe când conceptul era la modă, s-a spus că „omul nou“ este omul vechi acționând în alte condiţii istorice: de mai bine de zece ani am plătit mult ca să verificăm concret această ipoteză funcționând cu deosebire la nivel de decizie şi prim plan social. Apatia indignării noastre îşi are una din explicaţii şi în această „derealizare“ continuă având ca rezultat ineficienţa. Aşa că am ajuns să fim indiferenţi sau revoltaţi cu logica fluxului şi refluxului, fenomen natural pe care nu-l putem schimba. Pe alte meleaguri, oamenii au încercat să-l pună la lucru, cu ajutorul lui să producă energie. Numai că la noi, în libertate, fluxul şi refluxul operează cu elemente deosebite: indignarea e a vorbei, apatia ţine de domeniul faptei pe care suntem prea obosiţi s-o mai ducem până la capăt. Dar măcar a ne strădui să gândim de ce indignarea noastră sfârșește aşa degrabă în dezinteres e încă posibil; a scoate lucrurile din indeterminare înseamnă a le lua într-o oarecare măsură în stăpânire şi a le găsi locul în viaţa noastră care nu e sortită pe totdeauna neputinţei şi dezordinii.” (Tita Chiper – apărut în Dilema, nr. 435, 14 iunie 2001)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Lasă un răspuns

%d