Îmi vine să scriu că vreau să vă spun o poveste despre la, la, la

Da, vreau să spun ca să audă cât mai multă lume, sau… nu, cred că mai bine să îmi scadă mie tensiunea care oscilează din pricina tuturor rahaturilor pe care trebuie să le tot înghit pentru că nu mai am putința să procedez altcumva. De unul singur nu poți face nimic. În ceea ce urmează e vorba strict de meșterelile mele legate de machetele didactice pe care le confecționez.

De ceva vreme, să tot fie o lună de zile, locul de unde-mi procuram cartonul pentru a face cutiile necesare ambalării machetelor s-a închis. Mă împrietenisem cu doamna de acolo, care era foarte drăguță, și pe care am găsit-o disperată de decizia luată de conducerea fabricii la care lucra, ei considerând că acel punct de desfacere era ineficient. Nu am datele necesare pentru a discuta pe marginea subiectului, însă de câte ori mergeam – cam o dată pe lună atunci când achiziționam 10 coli de 200×100 cm, cu grosimea de 6 mm, era lume care se aproviziona de acolo, dar nu în cantități industriale ci așa ca și mine. Găsisem varianta asta pentru că nimeni nu face unui mic antreprenor cutii, în ideea în care fiecare cutie are altă dimensiune.

Am aflat teribila veste înainte de a pleca la Londra și m-am tot gândit în intervalul acesta la mai multe variante prin care să-mi protejez machetele la transport. Nici așa nu aveam o siguranță că ajung întregi, trecând prin experințe dureroase când cartonul din care erau confecționate cutiile a ajuns la destinație fărâmițe, machetele din interior fiind compromise. M-am tot frământat și nu am găsit ceva care să înlocuiască acest carton. La coletele mai mici aș fi putut folosi cutii confecționate tot din polistiren, dar acest lucru nu e posibil atunci când machetele au dimensiuni mari, peste 1 m.

Dimineață am mai mers o dată la fabrică cu speranța că cei din conducere au redeschis punctul de desfacere, dar nu a fost așa. Tot drumul am stat cu ochii mai mult pe cer, care parcă a simțit că am nevoie de ceva care să-mi mai îndulcească neputința.

Am găsit închis, dar m-am uitat prin geam și am văzut plăcile de carton acolo și mi-a plâns sufletul că nu pot trece prin ușă să le cumpăr. Domnul de la poartă mi-a spus că nu se mai deschide și m-a îndrumat către o firmă care, chipurile, ar vinde aceleași lucruri. Am orbecăit prin fosta zonă industrială și printr-un trafic infernal pentru că circulația era sugrumată de lucrări de mentenanță la un pod și de căruțele colorate aflate în trafic însă am reușit într-un final să ajung la destinație.

Dar acolo, ce să vezi, doamna s-a arătat mirată de decizia celor de la fabrică de a trimite oamenii la ei, în condițiile în care și ei achiziționau de la fabrică doar cutii gata făcute, deci nu aveau cum să ajute.

Mă tot gândesc că atunci când ești mic, trebuie să faci față multor provocări, să ai puterea să sari peste multe praguri. Aici mă gândesc la faptul că nu poți achiziționa cantități mari de materiale, pentru că nici tu nu poți manufactura atât într-un timp scurt. La fabrică, la sectorul desfacere, acolo unde am reușit să găsesc pe cineva cu care să discut, am înțeles că pot cumpăra o cantitate minimă (pentru mine nu e minimă deloc), 300 de coli de carton, în cuantum de 1800 lei. Dacă nu voi găsi o altă alternativă voi apela la asta, dar e o problemă și de depozitare, pentru că ocupă ceva spațiu având în vedere dimensiunea lor.

Sunt un om care a transformat hobby-ul lui într-o sursă de venit, nu foarte mare, dar suficientă cât să pot procura materialele necesare meșterelii și să-mi plătesc facturile care-mi asigură un trai decent. Fără nici un fel de extravaganțe. E drept că nu sunt singură, la total contribuind și tatăl copiilor mei.

În rest, m-am bucurat să văd că a înflorit socul, salcâmii, castanii fiind splendizi.