Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Cred că din pricina asta le spune urşi albi (dar, fireşte, dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini, îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să scriu minciuni ). Aşa…
Ei, şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs cafeniu, un urs mare şi frumos, care venea tocmai din munţii noştri. Cum a ajuns el la pol să nu mă întrebaţi, că nu ştiu. Ce ştiu e că s-a pomenit acolo şi că a început să caşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se zbenguiau pe ei.
– Ia te uită!… Un urs murdar! strigă o focă, şi toate surorile ei începură să chicotească, să hohotească şi să se prăpădească de râs.
– E mânjit tot!
– De la gheare pân’ la bot!
– Vai, vai, ce caraghios!
– Parc-a fost muiat în sos!
Uite-aşa râdeau focile, râdeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uită în jur gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii, se ştie, se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară, ba mai fac şi baie) când, spre marea lui mirare, nu văzu niciun urs.
– Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat.
– Păi de cine, măi Martine?
– Eu sunt curat, spuse şi mai supărat Martin. M-am spălat chiar azi dimineaţă.
Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe, aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa, mormăind.
Şi nu merse el cine ştie cât, că se întâlni cu nişte urşi albi.
– Fraţilor! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd…
– Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb.
– Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul.
De ciudă, bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.
– Dar bine, fraţilor, nu vedeţi că sunt urs, ca şi voi?
-Urşii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb, şi fără a-1 mai învrednicii cu o privire, toţi urşii albi plecară, legânându-şi îngâmfaţi blănurile.
Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă.
– Făcea să bat atâta cale până la pol, ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el. Vai, ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă!
Şi cum plângea aşa, un pinguin se apropia încetişor.
– De ce plângi, ursule? întrebă pinguinul.
– Cum să nu plâng, pinguinule, dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toţi urşii sunt cafenii.
Pinguinul era o pasăre tare isteaţă.
– Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai, vino cu mine!
Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi, cât ai bate din palme, aduse o bucată de săpun.
– Ia săpuneşte-te bine, de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin.
– Şi tu? se supără ursul. Le-am spus şi focilor că sunt curat. M-am spălat chiar azi-dimineaţă!
– Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi mie plăcerea asta….
Bombănind, Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. De mânios ce era se frecă bine, bine, bine, şi – iată – curând toată blana îi era plină de clăbuci albi şistrălucitori.
– Aşa, destul, spuse pinguinul.
Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă, dar pinguinul îl opri.
– Stai! Rămâi aşa!
Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi.
– Vai, ce urs frumos! strigă un urs alb.
– Ce blană albă! se minună al doilea.
– Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea. Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi, că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz” şi „baba-oarba”, uitând de toate.
Deodată însă, un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau.
– Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă, înotând voiniceşte.
Urşii se opriră din joacă, văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă. Speriaţi, săriră în apă şi se depărtară degrabă, în vreme ce Martin – neobişnuit cu viaţa de la pol- rămase pe sloi. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice:
– Puiul! Puiul meu!… A rămas pe sloi!
Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă, nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul.
Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe, dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul.Totul pârâia, se prăbuşea, valurile ţâşniră înalte cât muntele. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă, mari cât o casă, Martin se pomeni în apă. Fusese rănit de suliţele de gheaţă. Dar puiul era nevătămat.
O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. Cu chiu, cu vai sparse lespedea şi, înotând, se ridică pe un sloi ce plutea, la adăpost de alte primejdii.
Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească, dar, când ajunse lângă Martin, încremeni. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă, şi ursul nostru era din nou cafeniu …
– Alb sau cafeniu, eşti un urs bun şi viteaz, spuse mama ursuleţului, văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. Îţi mulţumesc…
Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi…
– Nu blana îl face pe urs, încuviinţară şi ceilalţi urşi albi, adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba.
Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era).
Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie, iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveştile pentru copii, şi a povestit întâmplarea. De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi:
Crezi că-mi pasă că te ştiu
Negru, alb sau cafeniu?
Inima să-ţi fie dreaptă.
Eu te judec după faptă!
Povestea de mai sus a avut nevoie de o cutie senzorială, pentru a fi folosită la o lecție de către o doamnă educatoare.
Inițial, am confecționat-o ca o cutie, având doar trei laturi și fund, în așa fel putându-se vedea din față ceea ce se află în ea.
După ce a văzut-o, doamna a considerat că nu e comodă și ușor de manevrat de către copii, și așa i-am făcut o deschidere pentru a avea acces la ea mai multă lume și a putea distribui personajele.
Pentru că nu am știut de la început că este vorba despre această poveste ci despre un peisaj de la poli, am adăugat elemente specifice zonei. Ele au fost atașate, deci nu a constituit un impediment înlăturarea lor, nefiind fixate.
Pentru a avea texturi cât mai diferite am atașat renul din pluș și am confecționat banchizele. De asemenea, am meșterit și trei eschimoși care să dea puțină culoare ținutului înghețat.
În interiorul lor am confecționat și niște bazine în care am pus apă cu gheață, dar și bile hidrofile de două culori; albastru și alb transparent.
Au un efect nemaipomenit aceste bile hidrofile ca să nu mai pomenesc ce plăcute sunt la atingere.
După ce am stabilit forma finală, eliminând ceea ce este în poveste și lărgind suprafața de expunere, cutia senzorială arată așa:
Pe măsură ce doamna va spune povestea, pe această machetă vor apărea toate personajele. Ea a optat pentru figurine 3D, însă se puteau face și în alt mod.
Poate ar trebui să specific ce este o cutie senzorială în ideea că acest lucru va fi de ajutor cuiva.
O cutie senzorială este un loc în care copilul are o experiență tactilă într-o zonă limitată. Este un recipient simplu, în care se regăsesc diferite materiale care au o textură diferită și care pot fi manevrate ușor, pentru a putea fi schimbate la nevoie. În ea se vor pune diferite materiale cum ar fi orez, apă, nisip, puf și pene de pasăre, bile hidrofile și multe altele în funcție de subiectul pe care-l abordați.
Recipientele senzoriale sunt instrumente minunate pentru copii pentru a învăța despre lumea lor și despre simțurile lor! Jocul senzorial poate să calmeze un copil, să-l ajute să se concentreze, dar și să angajeze un copil.
Un coș/cutie senzorială poate oferi mai multe unui copil mic, dar și unui părinte. Iată câteva dintre beneficii:
Abilități practice de viață – Rețelele senzoriale permit unui copil să exploreze, să descopere și să creeze un joc folosind abilități practice de viață (scoatere, umplere, împingere) și să învețe abilități de joc valoroase.
Abilități de joc {dezvoltare emoțională} ~ Atât pentru jocul social, cât și pentru jocul independent, coșurile senzoriale permit copiilor să joace în mod coperant dar și în echipă. Fiul meu a avut multe experiențe pozitive asupra unui coș de orez alături de alți copii!
Dezvoltarea limbajului ~ Cutiile senzoriale ajută la dezvoltarea limbajului prin experiența cu mâinile pe care trebuie să le vadă și să le folosească, ceea ce duce la conversații și oportunități de modelare a limbajului.
Înțelegerea simțurilor ~ Multe cutii senzoriale de joc includ simțurile. Pipăitul, văzul, auzul,gustul și mirosul sunt simțurile corpului nostru. Copiii pot experimenta mai multe la un moment dat având în față un recipient senzorial. Imaginați-vă un coș de orez colorat în culori vii: atingeți boabele care s-au lipit de piele, vedeți culorile vii în timp ce amestecați orezul împreună, auziți sunetul produs de apa care cade pe un recipient de plastic sau scuturați-o într-un ou de plastic!
Ați adăugat un miros de vanilie sau lavandă? Nu trebuie gustate produsele nepregătite, dar puteți opta pentru o mulțime de jocuri senzoriale în care ingredientele să fie comestibile. Variantele sunt practic nelimitate, totul ține de inspirația și de dorința de a trăi aceste experiențe alături de copii. Fie el propriu ori de la grădiniță.
Spor la jucat!
