machetedidactice.com

„Pax” de Sara Pennypacker

Vulpile sunt animale de fabulă și nu numai. Șirete și frumoase, au un farmec aparte și abilități pe care mulți dintre noi le-am dori în anumite momente ale vieții.
În ultimele lecturi pe care le-am parcurs m-am întâlnit cu vulpi, una mai interesantă ca alta, de la care am tot căutat să deslușesc misterul. Că a fost vorba de Copila de zăpadă de Eowyn Ivey, despre care puteți citi aici, despre „Fericirea este o vulpe” detalii aici, Micul prințdespre care puteți citi aici sau Dragă inimă despre care aflați aici, dar și despre altele care nu-mi vin în minte acum, vulpea este omniprezentă, de neuitat.

Uite că am avut prilejul să o reîntâlnesc în cartea Pax semnată de Sara Pennypacker, apărută la Editura Arthur în colecția red adventure, printre ultimele cărți achiziționate.

Romanul este povestit prin capitole alternante, cele fără soț sunt ale vulpiței Pax, cele cu soț revenindu-i lui Peter, un băiat de doisprezece ani care are grijă de această vulpiță de când era pui, acțiunea căpătând un aspect mai dur cu fiecare capitol parcurs. După moartea mamei sale, am aflat că Peter a salvat un pui de vulpe de frig și l-a crescut ca un animal de companie devenindu-i cel mai bun prieten. Atunci când tatăl său se înrolează într-un război, care nu este specificat, Peter este trimis să locuiască împreună cu bunicul său, iar Pax este abandonat în sălbăticie, spre disperarea băiatului care nu este de acord cu decizia luată de tată, dar și a vulpii care nu pricepe ce anume se petrece.

În liniștea pădurii totul era neclintit, mai puțin fâșiile de lumină care sclipeau ca sticla verde printre ramurile înverzite ale copacilor. O undă de îngrijorare îi înfioră spinarea. Lasă jucăria jos și latră. Nu se auzi niciun răspuns. Latră iar, dar din nou îi răspunse doar liniștea. Dacă ăsta era un joc nou, nu-i plăcea deloc. (pagina 13)

În capitolele din deschidere, Peter se revoltă, plecând de acasă pentru a merge 200 de kilometri înapoi spre locul unde a fost eliberat Pax. Ceea ce urmează este, din punct de vedere structural, o narațiune clasică de căutare; Peter trece prin pădurile întunecate atât în ​​mod literal și metaforic, își rupe piciorul, întâlnește personaje care îl ajută sau îl amenință. Cea mai importantă dintre aceștia este Vola, o femeie veteran de război cu un picior protetic care îl ia pe Peter sub aripa ei împreună confruntându-se cu traumele lor: suferința războiului, durerea fizică și mânia moștenită. Ceea ce face cartea cu adevărat remarcabilă sunt două lucruri: calitatea prozei lui Pennypacker, care este ascuțită și neliniștită, și legătura/dragostea dintre Peter și Pax.

După moartea mamei lui, Peter, neliniștit, începu să-și observe tatăl. La început se așternu între ei o tăcere înfricoșătoare. După aceea însă, treptat, chipul tatălui împietri într-o expresie încruntată, amenințătoare, iar mâinile i se încleștară, ca și când abia ar fi putut aștepta să fie provocat. (pagina 19)

Psihologa, o femeie cu ochi blânzi și cu un păr cărunt împletit într-o coadă lungă, i-a spus că era în regulă, era absolut în regulă. Și până se termina ședința îl lăsa pe Peter să se joace cu niște mașinuțe și camioane de jucărie pe care le scotea dintr-o cutie. Probabil că erau vreo sută acolo. Mai târziu, Peter și-a dat seama că femeia golise un magazin întreg de jucării pentru el, iar el izbea mașinuțele una de cealaltă, două câte două. Când termina cu ele, psihologa îi spunea de fiecare dată același lucru:

– Probabil că ți-a fost foarte greu. Într-o zi ca oricare alta, mama ta urcă într-o mașină ca să meargă să facă niște cumpărături și nu se mai întoarce acasă niciodată. (pagina 50)

În povestea de față, cititorul va avea ocazia să citească și ce spun vulpile, asta pentru că autoarea a ales să verbalizeze comunicarea lor, una de altfel extrem de complexă. Scrisul este evidențiat cu caractere italice și numeroase dialoguri veți citi avându-i protagoniști pe Pax, dar și pe noii lui prieteni, Sfrijitul și Zbârlita, cei doi frați, dar și Surul, vulpoiul bătrân. În ciuda faptului că Pax nu trăise printre sălbăticiuni neștiind cum anume să supraviețuiască și să-și procure hrana, el este ajutat și acceptat până la urmă în familia vulpilor sălbatice.

 

Pax nu-și amintea de nici o așezare omenească.

Și-l amintea însă pe băiat. Ochii lui de culoarea alunei, cu pupilele lor ciudate, rotunde, felul în care închidea Peter ochii și își dădea capul pe spate și scotea un sunet aproape ca și când ar fi lătrat atunci când era bucuros. Gâtul lui sărat, care uneori mirosea a transpirație, iar alteori a săpun. Mâinile lui, care se mișcau încontinuu, cu mirosul lor de ciocolată, pe care Pax le iubea, și cu mirosul mănușii de baseball din piele, pe care îl ura.
Cum mergeau, Pax reflecta la enigma pe care o reprezenta celălalt miros al băiatului, mirosul lui de fond. Acesta purta în sine ceva între suferință și dorință, și izvora dintr-un dor adânc de ceva ce Pax nu putea pricepe. (pagina 126)

Cât stătu de veghe, Pax se gândi la lucrurile pe care îi plăceau cel mai mult să le facă împreună cu băiatul, atunci când îl găsea: se rostogoleau pe afară împreună, se jucau de-a vânătoarea, explorau curtea acoperită cu iarbă și păduricea din spate. Își aminti și cum îl recompensa băiatul: cum îi zâmbea larg, salutându-l, cum îl scărpina zdravăn pe greabăn, apăsând cu degetele în blana lui exact atât cât trebuia. Își aminti câtă pace era atunci când se încolăcea la picioarele băiatului, în fața șemineului. (pagina 131)

Cartea este ilustrată de câștigătorul medaliei Caldecott, Jon Klassen, al cărui stil este perfect potrivit. Claritatea cu care realizează planșele crește pe măsură ce Peter trebuie să-și ducă planul la bun sfârșit.

„Pax” cartea este ca Pax vulpea: jumătate sălbatică și pe deplin frumoasă. Spor la citit!

Lasă un răspuns

%d