„Povestea mea” de Michelle Obama

Trebuie să mărturisesc că nu am urmărit îndeaproape cursa lui Obama la președinția Statelor Unite ale Americii, ci totul a venit mai târziu, atunci când au început să apară realizările acestui cuplu tânăr și determinat. Am ajuns să o iubesc pe Michelle Obama pentru felul în care luptă, pentru cum anume decide ce este important, pentru onestitate și sinceritate, pentru firescul cu care-și iubește părinții și familia, pentru determinarea de a-i ajuta pe alții deschizându-le uși.
Doamna Obama a trebuit să se încadreze într-un rol care este legat de soțul ei, adică de omul cu care se căsătorise cu mulți ani în urmă.
Rolul ei nu a fost niciodată definit, deoarece, prima doamnă trebuie să-l pună într-o lumină favorabilă pe președinte, el fiind personajul central, important.

Michelle Obama a reușit să întruchipeze visul american, devenind prima doamnă de culoare a acestei nații, iar povestea ei, care este redată în această carte, arată că teoretic tuturor celor născuți pe continentul American li se poate întâmpla așa ceva.
De-a lungul secolelor afro-americanii nu au avut zile bune după care să fie nostalgici, pentru că statul a fost acela care a sponsorizat teroarea sclaviei și segregarea. A fost nevoie de secole pentru ca oamenii de culoare să-și câștige drepturile, iar prețul pe care l-au plătit pentru asta a fost unul extrem de scump. Oricum, această luptă nici acum nu a încetat, imaginilei lumii de astăzi arătând cu exactitate cum stau de fapt lucrurile.

În mijlocul acestui haos întunecat găsim lumina irezistibilă a lui Michelle Obama. În „Povestea mea” – prima carte care îi spune povestea din perspectiva ei – ea își dezvăluie viața ca o alchimie. Copilăria petrecută în partea de sud a orașului Chicago, este redată cu un fel de bunăstare în esență americană: o familie nucleară puternică, alcătuită din patru membri – părinții și doi copii, împărțind o casă a mătușii ei, Robbie, lor revenindu-le o cameră la etaj. Legăturile cu familia lărgită, mătuși, unchi, verișori sunt extrem de puternice, ei muncind din greu pentru a ține lucrurile în parametri normali și a trăi o viață armonioasă.

Robbie și Terry erau mai în vârstă. Crescuseră într-o epocă diferită, cu preocupări diferite. Văzuseră lucruri pe care părinții noștri nu le mai apucaseră – și pe care eu și Craig, copii fiind, nici măcar nu le bănuiam. Sau, în orice caz, asta ne spunea mama atunci când ne supăram pe morocănoșii de la parter. Chiar dacă nu cunoșteam contextul, am fost învățați să ne amintim că respectivul contex există. Orice om de pe lumea asta, ne spunea părinții, are un trecut pe care nu îl cunoaștem, și numai pentru asta merită tratat cu o anume indulgență. (pagina 25)

În ciuda faptului că a avut parte de o copilărie în care a simțit din partea părinților o iubire protectoare, experiențele legate de culoarea pielii a făcut-o vulnerabilă. Atitudinea pe care au adoptat-o soții Robinson în ceea ce privește educarea propriilor copii s-a dovedit a fi extrem de inspirată, baza fiind foarte solidă în care stima de sine, încrederea și pricipiile sănătoase de conduită au făcut diferența în multe situații.

În copilărie îmi descărcam aproape întotdeauna supărările cu ajutorul mamei. Când eu tunam și fulgeram despre noua profesoară, mama mă asculta liniștită, spunând din când în când lucruri de genul „Vai de mine!” sau „Chiar așa?” Nu îmi împărtășea niciodată indignarea, dar îmi lua în serios frustrările. Dacă mama ar fi fost altcineva, ar fi reacționat politicos spunându-mi: „Du-te acolo și poartă-te cât de bine poți”. Dar ea știa să deosebească mofturile de suferința reală. Fără să-mi spună, s-a dus la școală și a început o campanie discretă care a durat săptămâni întregi și care a avut drept rezultat transferul meu și al altor copii cu rezultate bune din clasă. Ni s-a dat o serie de teste și, o săptămână mai târziu, ne-am trezit mutați definitiv în clasa a treia, într-o sală luminoasă și curată de la etaj, sub îndrumarea unei profesoare zâmbitoare și care știa meserie” (pagina 45)

Mama păstra un mod de gândire în privința creșterii copiilor pe care astăzi îl găsesc strălucit și de neegalat – un fel de neutralitate zen, imposibil de tulburat. Aveam prieteni ale căror mame le împărtășeau succesele și problemele de parcă ar fi fost ale lor, dar știam și mulți copii ai căror părinți erau prea copleșiți de propriile provocări ca să se mai ocupe și de cele ale copiilor. Mama era, pur și simplu, constantă. Nu se grăbea să judece și nici să intervină. În schimb, ne urmărea în permanență starea de spirit și era martor binevoitor la încercările sau triumfurile pe care le putea aduce fiecare zi. Când lucrurile mergeau prost, ne oferea doar puțină compasiune. Dacă făceam ceva extraordinar, primeam de la ea exact atâtea laude cât să ne dăm seama că era mulțumită de noi, dar niciodată prea multe, ca să nu devină motivul pentru care făceam ce făceam.
Atunci când dădea sfaturi, acestea erau de tipul dur și pragmatic. „Nu trebuie să-ți placă de profesoara ta”, mi-a spus într-o zi, când am venit acasă vâicărindu-mă. „Femeia aceea are în cap matematica de care ai nevoie tu în al tău. Concentrează-te pe asta și ignoră restul.” (pagina 80)

Cea mai mare parte a poveștii despre rasa ei nu vine din perspectivă proprie ci din aceea a celor cu care s-a întâlnit mai ales atunci când a pornit în campania prezidențială, alături de soțul ei. Unele dintre remarcile auzite atunci i-au rămas în memorie, deoarece nu se refereau decât la modul cum arată și la culoarea pielii și nu la inteligența și capacitatea ei de a face față provocărilor. A fost descrisă ca o „panteră neagră”, dar și ca „Baby Mama” a lui Barack Obama și percepută ca fiind o femeie prea puternică pentru a fi primă doamnă.
Dealtfel, în seara în care el a anunțat-o că vrea să se înscrie în cursa electorală și-a dat seama că nu are cum să nu fie alături de el, de cel de care se îndrăgostise, un om cu viziune, optimist fără a fi naiv, care nu se temea de luptă și care era stimulat de cât de complicată era lumea.

„Povestea mea” este o expansiune a unei doctrine esențiale care se întinde pe 400 de pagini, fără a compromite un nivel revigorant de onestitate a ceea ce de fapt reprezintă politica cu adevărat.

Aflăm detalii strălucitoare despre povestea lor de dragoste, dar și cum au perceput sarcina pierdută și imposibilitatea de a aduce pe lume un copil. În cele din urmă, datorită procedeelor de fertilizare in vitro, Michelle Obama a reușit să dea naștere celor două fetițe ale lor: Malia și Sasha. Interesant este și capitolul în care cei doi au apelat la terapia de cuplu, atunci când lucrurile între ei doi nu mai mergeau, iar căsnicia lor stătea să se destrame.

După ce Barack Obama a ajuns să fie al 44-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, Michelle a reușit să o convingă pe mama sa să se mute cu ei la Casa Albă, la Washington, acceptând numai pentru o perioadă limitată de timp. În timp, lucrurile se vor petrece altfel.

Ea nu a acceptat nici să fie închisă într-o bulă. A refuzat protecția Serviciului Secret și a evitat presa, ca să nu fie recunoscută și să se poată mișca în voie. Le-a cucerit pe menajerele de la Casa Albă cu insistența ei de a-și spăla singură rufele și, vrem,e de ani de zile, a plecat și a venit când a vrut strecurându-se dincolo de porți ca să meargă la magazine când avea nevoie de ceva, făcându-și prieteni noi și întâlnindu-se cu regularitate cu ei, ca să ia masa împreună. Ori de câte ori vreun străin îi spunea că seamănă leit cu mama lui Michelle Obama, ea ridica politicos din umeri și răspundea: „Da, mi se spune des asta”, după care își vedea mai departe de treabă. Ca întotdeauna, mama făcea lucrurile în stilul ei. (pagina 434)

Pe măsură ce te adâncești mai mult în poveste, ai senzația că o cunoști mai bine decât se cunoaște ea și da, este o carte despre politică chiar dacă ea afirmă răspicat că nu vrea să candideze niciodată și are câteva slăbiciuni legate de politică.
Citirea cărții m-a făcut să revăd anumite clipuri video cu ea și președintele, iar firescul care răzbate din atitudinea lor este unul pe care nu-l prea poți asocia cu ceva care este legat de Casa Albă.

Este o poveste frumoasă, dezvăluită într-un mod cald și plăcut, care te face la un moment dat să simți că faci parte și tu din ea. Și cu siguranță nu va rămâne singura carte scrisă de Michelle Obama.

Nu este vorba despre destinația finală unde trebuie să ajungi. E nevoie de putere ca să-ți dai voie să devii cunoscut și auzit, să-ți asumi propria poveste și să-ți folosești adevărata voce. Și e nevoie de bunăvoință pentru a fi dispus să-i cunoști și să-i asculți pe ceilalți. Iar, pentru mine, aceasta este povestea fiecăruia dintre noi.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: