Aşadar, aflaţi copiii mei, că pe când bietul Geppetto era dus fără nici o vină la închisoare, ştrengarul de Pinocchio, scăpat din ghearele gardistului, a rupt-o la fugă peste câmp ca să se întoarcă mai repede acasă; şi în iuţeala fugii, sărea peste movile, peste garduri,peste gropi pline cu apă, întocmai ca o căprioară ori ca un iepure
urmărit de vânători.
Ajuns în faţa casei, găsi uşa întredeschisă. O împinse, intră, trase zăvorul, şi se trânti pe jos, scoţând un lung suspin de mulţumire.
Dar mulţumirea lui nu ţinu mult, deoarece auzi în odaie pe unul care făcea:
— Cri-cri-cri!
— Cine mă strigă? zise Pinocchio tremurând de spaimă.
— Eu sunt!
Pinocchio se întoarse, şi văzu un greier cât toate zilele, care sărea sprinten pe zid.
— Ia spune, greiere, cine eşti?
— Sunt Greieraşul vorbitor, şi locuiesc în odaia asta de mai bine de o sută de
ani.
— Bine, dar astăzi odaia e a mea, răspunse Pinocchio, şi dacă vrei să-mi faci o mare plăcere, şterge-o repede de aici, fără să te mai uiţi îndărăt.
— N-am să plec, adăugă Greierul, până când nu ţi-oi spune un lucru.
— Haide, spune mai repede şi şterge-o.
— Vai de copiii care nu-şi ascultă părinţii, şi fug din casa părintească. N-or să aibă noroc pe lume; şi mai curând sau mai târziu amar o să se căiască.
— Cântă Greiere dragă, cântă cât vrei şi cât îţi place. Eu ştiu una şi bună: mâine cum s-o lumina de ziuă, îmi iau catrafusele şi pe aici mi-e drumul că dacă rămân ştiu eu ce m-aşteaptă, o să mi se întâmple ca celorlalţi copii: o să mă trimită la şcoală şi de voie de nevoie o să fiu silit să învăţ, şi îţi spun curat, chef de carte nu prea am:
îmi place mai bine să alerg după fluturi cât e ziua de mare şi să mă sui prin pomi după cuiburi de păsărele.
— Sărmane neghiob! Dar tu nu ştii că în ziua când te vei face mare, o să fii un nătărău şi jumătate şi toată lumea o să-şi bată joc de tine?
— Ia slăbeşte-mă cu marafeturile tale, cobe ce eşti, strigă Pinocchio.
Dar Greierul, liniştit şi cuminte, în loc să se supere de obrăznicia păpuşii, urmă pe acelaşi ton:
— Bine, dacă nu-ţi place cartea, de ce nu te apuci şi tu de vreun meşteşug ca să-ţi câştigi prin muncă pâinea de toate zilele.
— Vrei să-ţi vorbesc pe şleau? răspunse Pinocchio al nostru, care cam începuse să-şi piardă răbdarea. Din toate meşteşugurile din lume, numai unul singur îmi place cu adevărat.
— Care anume?
— Cel de a mânca, a bea, a dormi şi a petrece, şi de a hoinării de dimineaţa până seara.
— Însă, adăugă Greieraşul vorbitor pe acelaşi ton liniştit, toţi cei care fac aşa, sfârşesc la spital ori la puşcărie.
— Ascultă, Greier împieliţat, dacă mai urmezi cu fleacurile tale, îmi ies din pepeni şi e vai de tine!
— Sărmane Pinocchio, mi-e milă de tine!
— Pentru ce ţie milă?
— Pentru că eşti păpuşă, şi ce e mai rău, ai şi capul de lemn.
La auzul acestor vorbe, Pinocchio sări turbat de mânie, puse mâna pe un ciocan de lemn şi azvârli cu el în Greier.
Poate că nu-şi închipuia să-I nimerească, însă din păcate îl nimeri drept în cap, aşa că bietul Greiere abia mai putu să strige „cri-cri-cri”, îşi dădu sufletul şi rămase sleit de perete.
Dar când ieşi afară era un întuneric de nu vedeai la doi paşi. In câmpia dimprejur nu se auzea nici foşnetul unei frunze. Numai câteva păsări de noapte trecând drumul dintr-un mără-ciniş într-altul, fâlfâiau din aripi în nasul lui Pinocchio. Acesta de frică sărea îndărăt, strigând: Cine e acolo? şi ecoul dealurilor care-l înconjurau repeta în depărtare: Cine e acolo? Cine e acolo? Cine e acolo? Pe când tot mergea înainte, văzu pe trunchiul unui arbore o gânganie micuţă, care arunca o lumină slabă şi nestrăvezie, ca o lumânare de noapte pusă într-un glob de porţelan.
— Cine eşti tu? o întrebă Pinocchio.
— Sunt umbra Greieraşului-vorbitor răspunse gângania cu o voce slabă şi ciudată, care părea că vine de pe tărâmul celălalt.
— Ce vrei de la mine? zise păpuşica.
— Vreau să-ţi dau o povaţă. Întoarce-te îndărăt şi cei patru bănuţi de aur ce ţi-au rămas, du-i lui bietul tată al tău, care plânge şi se vaită că nu te-a mai văzut de atâta vreme!
— Mâine tata o să fie boier mare, pentru că ăştia patru bănuţi o să-mi facă două mii.
— Nu te lua, băiete dragă, după cei care-ţi făgăduiesc să te facă bogat de azi pe mâine. De obicei ori sunt nebuni ori încurcă-lume. Ascultă-mă pe mine: întoarce-te acasă.
— Se poate, dar eu vreau să mă duc înainte.
— E târziu!
— Vreau să mă duc înainte.
— Noaptea e întunecoasă…
— Vreau să mă duc înainte.
— Drumul e primejdios…
— Vreau să mă duc înainte.
— Adu-ţi aminte că cine n-ascultă şi se încăpăţânează, mai curând ori mai târziu, o să se căiască amar.
— Mereu aceeaşi poveste. Noapte bună, greiere.
— Noapte bună, Pinocchio, şi Dumnezeu să te ferească de rele şi de tâlhari.
După ce rosti cuvintele acestea, Greieraşul-vorbitor se stinse ca prin farmec, cum s-ar stinge o lumânare când sufli întrânsa, iar drumul rămase şi mai în întuneric ca la început.
(fragmente „Pinocchio” de Carlo Collodi)
