Copacul
de Ion Barbu
Hipnotizat de-adânca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul, și, -nebunit, să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.
Nici valurile nopții, nici umeda perdea
De nouri nu-i gonește imaginea senină:
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricât de multe neguri în juru-i vor cădea…
Dar când augusta toamnă din nou îl înfășoară
În tonuri de crepuscul, când toamna prinde iară
Sub casa lui de frunze un rod îmbelșugat,
Atunci, intrând în simpla, obșteasca armonie
Cu tot ce-l limitează și-l leagă împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclina către glie.