Sunt extrem de încântată că am achiziționat una din cărțile apărute în acest an la Editura Arthur, pentru că am trăit niște sentimente pe care de mult nu le-am mai simțit. În ciuda faptului că ne-au trecut prin brațe, minte și suflet nenumărate texte frumoase, acesta despre care vreau să vă vorbesc astăzi a avut ceva aparte. Ori poate ne-a prins pe noi într-o perioadă mai melancolică. Podul către Terabithia este numele cărții.
Prietenia lui Jess și Leslie este tema centrală a cărții, iar ea este încântătoare la un nivel simplu, explorările lor copilărești sunt pline de distracție și bucurie. Cu toate acestea, nu putem încadra Podul lui Terabithia ca fiind un roman în care au loc doar plăcerile fără grijile copilăriei, pentru că ar lipsi unul dintre principalele puncte ale povestirii. Motivul pentru care prietenia lui Jess și Leslie este atât de magică este că le permite să se bucure de copilărie și să scape de restul presiunilor pe care le suportă atât de mult în restul vieții lor. Jess, în special, duce zi de zi o viață plină de greutăți și nemulțumiri. Simțim că înainte ca Leslie să apară, el era în pericolul de a se scufunda sub greutatea acestor presiuni combinate și a accepta cu reticență realitatea.
Aceasta este frumusețea esențială a prieteniei lor: îi permite atât lui Leslie, cât și lui Jess, în special lui Jess, să își găsească adevăratul sine. Acest lucru pare a fi punctul central al autoarei despre prietenie – că le permite prietenilor să se extindă, să exploreze noi dimensiuni ale personajului, și una pe cealaltă să se împingă în direcții noi. De exemplu, abilitățile artistice ale lui Jess sunt întărite de imaginația lui Leslie, care oferă hrana perfectă pentru opere de artă noi și inovatoare, iar puterea și curajul lui Leslie sunt testate și dezvoltate atunci când Jess o încurajează să o ajute pe Janice Avery.
Jess descoperă în sine o aptitudine pentru invenție și creativitate; Leslie descoperă o dorință de spiritualitate când Jess o aduce la biserică. Mai degrabă contraintuitiv, autoarea sugerează că individualitatea este dificil de găsit pe cont propriu, pentru că atunci nu există niciun ajutor în combaterea presiunilor și forțelor externe ale societății și a altora care ar încerca să distrugă individualitatea. Mai degrabă, într-o prietenie, cineva descoperă noi aspecte ale propriei persoane și o ajută pe cealaltă persoană să descopere noi aspecte ale ei înșiși. Acest lucru este deosebit de important într-o prietenie din adolescență, cum este cea descrisă în „Podul către Terabithia”, deoarece aceștia sunt anii de formare, când este determinată o mare parte a personajului adult. O prietenie, cum este cea a lui Jess și Leslie, le permite celor doi să se simtă confortabil cu ei înșiși, să descopere cine sunt cu adevărat fără griji că ceea ce găsesc nu se va potrivi cu ceea ce spun alții. În cele din urmă, fiecare membru al unei astfel de prietenii este întărit și contribuie la dezvoltarea prietenie.
Copilăria este un corolar al temei prieteniei din carte. Așa cum am menționat mai înainte, unii oameni ar putea avea tendința de a rezuma în mod bizar copilăria ca pe o perioadă de fericire fără griji, când nimic nu poate merge prost. Acest lucru ar putea fi întărit de timpurile idealizate pe care Leslie și Jess le petrec în Terabithia, care par a fi simbolul bucuriei copilariei neînduplecate. Cu toate acestea, autoarea recunoaște că acest lucru este departe de a fi adevărat tot timpul – de fapt, principala atracție Terabithiei este că le permite copiilor să scape de „lumea reală”, care se pare că este aproape la fel de plină de durere și neîmplinire atât pentru copii cât și pentru adulti. Uneori, acest lucru este redus, ca atunci când May Belle este devastată de faptul că Janice Avery îi fură Twinkies; totuși, personajul lui Janice este o dovadă certă că copilăria nu este întotdeauna perfectă, dat fiind abuzul violent al tatălui ei față de ea. Jess se luptă și cu probleme de identitate foarte răspândite impuse de familia și de colegii săi. Leslie trebuie să se lupte cu disprețul colegilor săi și cu atenția acordată părinților ei, a căror muncă îi domină adesea viața. Katherine Paterson ne încurajează să aruncăm o privire dincolo de stereotipul copilăriei ideale și să realizăm că cei mici se confruntă cu probleme la fel de presante ca cele cu care se confruntă adulții. Prioritățile noastre se schimbă odată cu îmbătrânirea, deci avem tendința de a submina crizele din copilărie ca fiind neimportante, chiar dacă ele sunt foarte reale și importante pentru copiii care suferă de acestea.
Principala luptă a lui Jess în carte este de a descoperi adevărata sa identitate atunci când se confruntă cu cerințele familiei sale și ale societății în general. Impulsul este să se conformeze – să renunțe la talentul său artistic și să se concentreze în schimb asupra acelor activități care sunt fie „mai manuale”, fie vor fi mai practice pentru familie. Colegii săi așteaptă să iasă dintr-o anumită stare de lâncezeală, să urmărească emisiunile de la televizor, să stea cu băieții și să acționeze dur. Modalitatea prin care Jess vrea să iasă în evidență este cea sportivă, pregătindu-se în zorii zilei pentru cursele de alergare de la școală, atunci când își propune să fie primul. așa dovedindu-și calitățile și aptitudinile. Când vine Leslie, îl ajută pe Jess să scape de presiunea de la care este supus. Formația părinților ei, ca niște hippie liberi, a dat o mare libertate și o alegere personală, iar ea deschide ochii lui Jess la posibilitățile care există și pentru el. Când moare, el este zdrobit, dar el a câștigat suficientă putere și sentiment de sine prin prietenia cu ea pentru a continua fără ea și, deasemenea să nu piardă legătura cu tot ceea ce l-a învățat.
Jess este de așteptat să se potrivească într-o anumită matriță, dar matrița este distinct masculină. Tatăl lui Jess îl disprețuiește pentru capacitatea sa artistică, numindu-o distracția unei fete. Jess este de așteptat să fie responsabil, stoic și puternic și să fie gata să-și asume sarcina responsabilității pentru familie pe care tatăl său le-a purtat în toți acești ani. Leslie se întâlnește cu dezaprobarea familiei prietenului ei, deoarece nu se încadrează cu ușurință într-o categorie feminină, cu hainele specific masculine, părul scurt și abilitățile sale atletice. Totuși, tocmai acestea îl atrag pe Jess. Are o forță de eliberare pe care o exercită asupra întregii îngrădiri. Leslie îi arată că nu are nevoie să îndeplinească un rol deosebit de masculin și că este liber să se exprime așa cum simte fără a da socoteală cuiva.
Cu toate acestea, dihotomia nu este absolută. Pe măsură ce Jess o cunoaște pe Leslie, își hrănește foamea cu cărțile de la ea și se scufundă cu nerăbdare în lumea imaginară a ținutului din Terabithia. El nu asimilează aceste noțiuni peste noapte, dar semințele inteligenței și dorința de a învăța sunt ferm plantate în el și chiar dacă nu va fi niciodată precum unul dintre părinții lui Leslie. Jess are foarte puțină expunere la setea și curiozitatea intelectuală până când se întâlnește cu Burkes. Toți sunt extrem de inteligenți și educați, fapt care îl determină pe Jess să se rătăcească la început. Desigur, educația lor formează o diferență crucială între ei și restul oamenilor din zonă.
Cititorul se așteaptă ca Jess să aibă educația lui Leslie, dar poate nici nu este necesar pentru că inteligența și ambiția îl vor ajuta.
Terabithia este un simbol al copilăriei idealizate, al unei lumi perfecte în care copiii pot domina suprem fără responsabilitățile grele ale maturității. Nici un lucru rău nu poate atinge conducătorii din Terabithia – indiferent de obstacol, ei vor apărea întotdeauna victorioși. Locul oferă un refugiu foarte necesar pentru Leslie și Jess. Cu toate acestea, Terabithia nu este un sanctuar absolut, după cum dovedește moartea lui Leslie. Ea se îneacă în pârâu, granița dintre lumea perfectă a Terabithiei și cea mai dificilă lume a realității. Romanul sugerează că Leslie a înghețat pentru totdeauna la granița dintre copilărie și maturitate, simbolizată chiar de pârâu. Până la sfârșitul romanului, Jess ajunge să înțeleagă că încântarea din Terabithia este menită să dureze numai pentru un sezon și nu că trebuie să treacă în mod necesar, dar că nu trebuie să depindă de Terabithia ca o scăpare, ci un loc în care să începeți să abordați problemele vieții de la capăt. Până la sfârșitul romanului, Jess este un om, deși nu chiar în sensul în care tatăl său a sperat în toți acești ani. Mai degrabă, el a reușit să găsească un echilibru între reținerea celor mai bune părți ale copilăriei și atingerea unei noi maturități.
Frânghia peste pârâu și podul spre Terabithia
Când au creat ideea de Terabithia, Leslie a decretat că frânghia care plutește peste pârâu ar fi o frânghie magică, singura intrare în țara magică. Jess a acceptat acest decret din toată inima și a simțit mereu că Terabithia nu era cu adevărat Terabithia decât dacă cineva intra prin metoda prescrisă. Când frânghia se rupe, se pare că este un simbol care spune că magia s-a terminat. Ruperea frânghiei pare să înghețe soarta ținutului Terabithia, care a murit într-adevăr odată cu moartea reginei sale.
Cu toate acestea, Jess ajunge în cele din urmă să realizeze că magia este în el la fel de mult ca în Leslie și are puterea de a învia Terabithia. Va fi diferit, complet diferit, dar sufletul său va rămâne același. Însuși Jess a rupt legăturile cu Terabithia în maturitatea sa nouă. Cu toate acestea, May Belle este încă copil și merită copilăria fermecătoare disponibilă numai în Terabithia. În construirea podului spre Terabithia, Jess afirmă că frumusețea, minunea și magia care au fost atât de mult parte din Leslie nu au dispărut când a murit. În schimb, el perpetuează acea magie, într-o formă mai solidă și mai durabilă decât frânghia. Zilele lui Jess de fericire absolută, lipsită de griji și copilărie din Terabithia se termină, dar el trece moștenirea lui Leslie construind podul spre Terabithia.
O poveste care vine la momentul potrivit pentru a completa paleta de emoții și trăiri ale școlărelului de clasa a VII-a. Este atât de emoționantă încât cuvintele sunt prea sărace pentru a o descrie. Emoționantă și cu un final neașteptat, asta după cum a decurs totul înainte.
Pentru asta, ieri când am fost în Dumbravă, am luat cartea cu mine pentru a-i citi Lizucăi o parte din această poveste, una care nu are un final așa fericit precum povestea ei.
Dumbrava era pregătită pentru așa întâlnire și-am știut asta după cum am găsit-o: caldă, colorată, primitoare, dar răspândind un iz specific al toamnei, cel care semnifică finalul unui ciclu. E un miros de descompunere, de final, care însă nu e așa de neplăcut precum te-ai aștepta să fie. Poate culorile sunt cele care îndulcesc amarul ori gândul că primăvara care va veni va readuce noul, proaspătul, tinerețea din nou în față. Mai puternice, mai determinate, mai învingătoare!
Pe drumul de întoarcere mi-a apărut în față un trandafir care se afla într-un loc special, acela al celor care sunt speciali. L-am privit și i-am zâmbit șimi-am spus că vor urma povești mai frumoase și optimiste. Dar să se așeze cea pe care tocmai am terminat-o.
Nu o ratați. Vă rog!
