Pescuitul, zicea domnia-sa, e o îndeletnicire liberă şi plăcută chiar
cînd nu prinzi nimic, deşi peştele de undiţă şi mămăliga de rîşniţă nu
ţin saţ. Dar, adăugea domnia-sa :C-un chitic în cîrlig,
îţi trece de foame şi frig.M-am gîndit şi la Grigoriţă Oanea care îmi mărturisise că îşi
leapădă spurcăciunea năcazurilor în lazu Călugărului ; şi pe vremea
lină a acelei după-amiezi, mi-am căutat varga de alun, am sărit ză-
plazul din fundul livezii şi m-am dus de-a dreptul pe hudiţile şi prin
grădinile satului Folticenii-Vechi la Şomuz, cătră opustul lazului Bo-
toşanilor. Era al doilea zăgaz mare al Şomuzului. Se auzea stîns vî-
jîitul neostoit al morii de apă.
Mi-am ales un cotlon singuratic, foarte departe de lume şi mai ales
de ţîţaca Leona, în apropierea unui pescar trist, bărbos şi sărăcăcios
îmbrăcat. Purta la şoldul stîng o torbă veche de piele.
Sălciile şi trestiile ne împresurau. Doi sori luceau : unul în văz-
duhul asfinţitului, altul în balta limpede.
Aşteptam neclintiţi lîngă adîncul iazului, fără să schimbăm
vorbe, căci n-aveam onoarea de-a ne cunoaşte. Din cînd în cînd omul
cel trist şi bărbos întorcea fruntea ca să privească o lişiţă care ieşise
din păpuriş, ori un bîtlan încremenit în fundul cotlonului, subt arcul
unei răchiţi. Plutele tresăreau cînd şi cînd pe luciu. Trăgeam cîte-o
ocheană, care se zbătea scînteind în ploaia de raze. încet-încet apa
încreţită se alina, pînă ce-mi vedeam propria imagine la picioarele
mele, fixîndu-mă atent.
Într-un timp am tresărit. Lîngă imaginea mea neclintită, printre
şuviţele fine ale plantelor de apă, la adînc, a apărut un peşte mare,
cu mlădieri line. A fulgerat lumina în limpezimea fundului şi-i luceau
zalele solzilor. Era un crap ruginit venit în plimbare spre mal din
bulboanele cele afunde ale iezerului.
Nada Florilor Amintirile unui pescar cu undiţa de Mihail Sadoveanu, fragment
Da, dacă nu ați avut curiozitatea până acum să vedeți cine-i țâțaca și cine-i lelița, ce fac ele și cum sunt caracterizate de nemuritorul autor, trebuie să citiți romanul „Nada Florilor”, subintitulat „Amintirile unui pescar cu undița”, publicat în 1950 de către Editura Tineretului din București. Romanul este o rescriere în spirit proletcultist a câtorva povestiri pescărești din volumul Împărăția apelor (1928), în care personajul principal, băiatul Iliuță Dumitraș, este inițiat atât în tainele pescuitului, cât și în acelea ale mișcării socialiste.
A apărut, reeditată, în mai multe rânduri, la mai multe edituri printre care Agora și Ion Creangă.
Merg la iaz în fiecare anotimp. De fiecare dată îmi amintesc cum atunci când eram copil, acolo era un debarcader de unde puteai închiria bărci și hidrobiciclete pentru o plimbare pe luciul apei. Nu știu cum de ne lăsau părinții, dar știu că făceam baie ceea ce acum nu aș mai face nici în ruptul capului, iar senzația de mâl printre degete o simt și acum la fel de pregnant ca și atunci. Încep și eu, ca babele, să mă cain că odinioară era mai așa și pe dincolo.
De când este Luca alături de mine, asta e prima dată când merg fără el. M-a refuzat iar eu nu am insistat foarte mult, dar nici nu am renunțat la așa plimbare, pentru că vremea a fost una prea plăcută pentru a zi de octombrie.
Are un farmec aparte acest loc și orice revenire nu seamănă cu precedenta și da, știu, nu mai sunt nici eu aceeași, dar și locul capătă elemente noi care-i schimbă ceva. Bine că nu major, pentru că deocamdată intervenția nu a fost radicală.
Drumul până la Nadă a fost însoțită de tot soiuri de izuri care mai de care mai pregnante. Bunăoară am întâlnit oameni care-și primeneau casele și amestecau ingredientele pentru fabricarea betonului, și-am adulmecat praf cu apă și cu altecele. De la o casă s-au strecurat arome de gem de gutui, arome calde și dulci și tare-aș fi băut o cească de lapte alături de o felie de pâine cu unt și cu acel gem care bolborosea în cratiță. Mi-aș fi curățat gâtlejul într-un mod ideal. 🙂
Am mai înaintat, și de la alte case se bulucea un miros pregnant de văcuțe și oițe, mirosul ală de grajd nu știu dacă vi-i cunoscut, dar nu-i urât. Dacă adulmeci o dată, nu-l mai uiți.
N-am ratat nici aromele de iarbă și frunze arse, cele pe care și cu ochii închiși le recunoști ca fiind ale toamnei cu toate că și primăvara te întâlnești cu așa focuri, dar mirosul este diferit. Și când am ajuns lângă apă, acolo a fost și mai clar!
A apărut peste vară o bază de agrement, numită Parc Aventura, la fel cum există și în alte orașe. Aici, temerarii pot efectua trasee cu diferite grade de dificultate, echipați corespunzător și sub supravegherea unor persoane competente. A fost și Luca o dată, astă vară, alături de tatăl lui și un prieten, eu neputând merge cu ei și în ciuda dorinței, odată ajuns acolo, copilul a refuzat să facă vreun traseu printre copaci. Acum l-am putut vedea și eu și tare m-aș fi cățărat oleacă. Nu era nici țipenie de om, dar la un moment dat a ieșit o fătucă, cu niște cârlige la cingătoare, care era clar că aștepta doritori. Așa am aflat că în luna aceasta este deschis doar la final de săptămână, urmând ca din luna noiembrie să se închidă până la primăvară.
Am remarcat o noutate: copacii au fost numerotați, și așa, în mintea mea au început să se țeasă tot soiul de povești. Mi-am imaginat că la 272 stă un scatiu, dar care acum era plecat cu treabă; la 299 erau câteva familii de ciuperci, la etaje diferite, cu câte trei ori mai mulți copii; la 428 era o frunză în tranzit, oprise să-și tragă sufletul că prea o amețise vântul.
După ce am amușinat totul, m-am pus pe o bancă pentru a putea citi câteva rânduri din cartea pe care o citesc acum, Copilul invizibil de Gaspar Gyorgy. Voi povesti despre ea, atunci când o voi fi terminat, însă pot spune că e o lectură plăcută și nu de puține ori, în acest cadru de poveste, copilul invizibil s-a putut zări.
Și am stat acolo până mi s-au înroșit mâinile de frig, moment în care a trebuit să mă ridic. La plecare, am auzit niște voci insistente, dintre care una se evidenția:
– Ia-mă și pe mine! Nu mă lăsaaa!
Când mă uit, câteva frunze erau agățate de șalul meu, una ieșind din rând. I-am explicat că e mai bine să rămână acolo, cu suratele ei, și a înțeles.
M-a însoțit cu privirea până am ieșit din pădurice și i-am mulțumit pentru asta. În definitiv nu era nimeni prin preajmă care să strice momentul.
Și am pornit-o spre casă cu ochii la fel de mari ca atunci când am venit.
Niște verze dintr-o grădină își tot lungeau gâturile, doar doar or fi ele mai frumoase, însă au fost, dar la alt capitol. În ciuda invaziei de arămiu, pe retină mi-a rămas o imagine plăcută, catifelată, plină de sensibilitate și căldură. Era a unei flori singuratice!
Mâine, dacă nu plouă, poate-l conving pe Luca să meargă cu mine. Sunt sigură că mai sunt multe de descoperit în acest loc iubit de Dumnezeu.
