E despre Sadoveanu și grădina lui de poveste

Cum poți rata o zi așa de spectaculoasă ca cea de astăzi? Uite că poți, și spun asta pentru că azi am fost refuzată de Luca atunci când i-am propus o plimbare de după-amiază.
Am refăcut un drum pe care l-am mai parcurs de sute de ori, de-a lungul celor peste cincizeci de ani pe care i-am adunat. Și de fiecare dată când revin, amintirile îmi apar în minte, dar și în ochi și nări. Sunt mirosuri pe care nu le uiți niciodată, indiferent de câte anotimpuri au trecut peste ele. Apar, la momentul potrivit, mai proaspete ca niciodată, uneori făcându-te să-ți lase gura apă, alteori favorizând apariția unor lacrimi în colțul ochilor.
Am trecut pe la Băncuță, în vârful dealului, unde în primăverile copilăriei mele mergeam la cules de toporași. Era și un loc de agrement, fiind mereu plin de oameni veniți la o bere și-un mic. Acum, totul e pustiu, glasurile oamenilor nemaiperturbând sunetele naturii. S-a construit mult și au rămas doar câteva rămășițe din vechea orânduială.

Am continuat incursiunea prin realitate, dar și prin amintiri, după ce am stat puțin de vorbă cu tata. I-am povestit ce mai e nou, cum sunt băieții, mama, casa, familia, dar mai ales eu, cea care l-am iubit atât de mult! I-am spus că mi-e dor de el și că sunt convinsă că e lângă mine chiar dacă nu-l văd tot timpul.

La un moment dat, un steag fluturând mi-a reamintit că suntem în An Centenar, unul atât de încercat, zbuciumat și încrâncenat. Soarele în care flutura parcă mai îndulcea realitatea!

Am privit la o casă în care acum câteva zeci de ani locuiau oameni, la ora actuală paragina punând stăpânire pe ea.  I-au spart toate geamurile, bălăriile mai au puțin și-o înghit, iar cușca câinelui- părăsită și ea, vine să întregească tabloul abandonului. Și parcă prea seamănă cu țara asta, așa cum se prezintă ea acum.

Însă vremea oferită în dar, în zi de mare sărbătoare creștină, îți dă tonusul de a merge mai departe și de a te bucura de lucruri mărunte, delicate, fragile. Dacă ele rezistă atâtor intemperii, trebuie că pot și eu. Și așa te bucuri de puful unei plante, de cătina pe care-o zărești după un gard, ori de merii cocoșați de prea mult rod.

Și așa, din mirare în mirare, am ajuns la Casa Memorială a lui Sadoveanu. Nu mai are rost să mă gândesc de câte ori am fost, că-s prea multe, însă nu-i dată să nu mă bucur cu adevărat. Iar toamna face din acest loc ceva fantastic, poveste curată și adevărată.

M-am pus lângă săniuță gândindu-mă ce frumos ar fi fost să apară Lizuca și Patrocle, dar uitându-mă peste fotografiile făcute, m-am bucurat să observ că ea a fost prezentă,  fugind ca o nălucă la bunici se pare, apucând doar s-o imortalizez. Știam că nu poate lipsi!

Și am stat o grămadă de timp acolo.

M-am jucat prin frunze, am fost atentă la toate foșnetele și zgomotele, am stat răbdătoare să mă încălzească soarele, mi-am încărcat bateriile – mai bine spus.

Când să plec, am asistat la o partidă de joacă a unei frunze ce se dădea huța, prinsă-ntr-un fir tesut de păianjen. Ce bucurie era pe ea!

Am plecat aducându-mi aminte de vorbele lui Sadoveanu:

Se înşală cel care crede ca o privelişte e aceeaşi, că răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă…