Tăpșanul cuibărit în suflet

De când mă știu am auzit cuvântul „tăpșan”. Mă leagă amintiri vitale pentru existența mea. Tatăl meu, atunci când mergeam pe tăpșan, făcea unt din caimacul laptelui, iar acesta răspândea un miros pe care și acum îl am în minte, este impregnat acolo fiind inconfundabil.

De câte ori am ocazia, cu o frecvență sporită vara și toamna, nu ocolesc acest loc, pentru că știu că voi trăi momente minunate. Ador să citesc acolo, cuvintele căpătând un iz pe care lecturatul într-o încăpere nu-l poate da. Ele se aud printre triluri de păsări, foșnet de copaci, susur de apă. Legănatul în hamac contribuie și el într-un mod fericit.
Pe lângă toate astea nu e deloc de neglijat componenta olfactivă. Fie că e vorba de iarbă proaspătă/crudă ori uscată, gâze care miros ciudat ori frumos, flori terapeutice ori aromatice, sentimentul de special este întregit într-un mod strălucit.

Atunci când ajung la tăpșan, grijile mele rămân lipite de asfalt fără ca eu să-mi fac un țel din asta, pentru că pur și simplu se întâmplă. Se petrece ceva, ca o magie, care delimitează confortul de zbucium și mă mir de fiecare dată de acest fapt.
Și uite-așa, într-o mirare aproape permanentă, cărțile se așază pe suflet, amintirile se cuibăresc în album, fotografiile încremenesc instantanee dintr-o viață de om.
Copiii mei au practicat acest exercițiu, cel mic mai mult decât cel mare, și faptul că într-o proporție destul de mare dau curs cererii mele de a mă însoți, spune ceva.
Azi am mai prins câteva zeci de minute bune. Am lăsat totul și am plecat, ca o reptilă veritabilă care știe că dacă nu mai prinde puțin soare, e posibil să moară.
De data asta am fost singură, băieții fiind prinși în alte treburi. Mi-am luat cartea, 2 mere, o sticlă de apă și gata! în câteva minute am ajuns în raiul meu.

Și mi-am încărcat sufletul cu o zi de toamnă superbă. Și i-am mulțumit Domnului pentru minutele astea atât de speciale.