Hendrik Groen are 83 de ani și trăiește într-un azil de bătrâni din Amsterdam. Începe un jurnal în care consemnează necazurile zilnice ale vieții într-o astfel de institutie înconjurat fiind de colegii săi și confruntându-se cu provocările de sănătate care vin odată cu vârsta.
Încă un an în care n-o să iubesc persoanele în vârstă. Acesl târșâit de picioare din spatele rolatoarelor ortopedice, acea nerăbdare inoportună, acea lamentare permanentă, acei biscuiți serviți la ceai, acele oftaturi și gemete.
Eu însumi am 83 de an și-un sfert. (pagina5)
Locuitorii acestei case au temperamente diferite, cum este și firesc, mulți își petrec zilele în așteptarea orele de masă, căutând ocazii de a-și rosti neputințele sau de a discuta despre membrii familiei care par să-i fi uitat. Nedorind să facă parte din acest grup, Hendrik și un grup mic de rezidenți care se răzvrătesc în mod similar formează clubul Bătrân dar nu mort cu scopul „… de a crește bucuria vârstei avansate prin organizarea de excursii” , „Nu este permis să-ți cauți scuze”. În curând, clubul intră în atenția personalului de conducere și a altor rezidenți, care sunt în mod clar iritați de faptul că membrii clubului se bucură de viață și nu se comportă ca niște oameni bătrâni instituționalizați.
Din club face parte Evert (nepoliticos, sarcastic, care fumează și bea excesiv în ciuda faptului că este diabetic, aceste excese ducând într-un final la amputarea unuia dintre picioare), Eefje (femeia pe care Hendrik și-ar fi dorit s-o fi întâlnit cu jumătate de secol mai devreme, calmă și echilibrată), Grietje (care crede că are boala Alzheimer), Edward (un supraviețuitor al accidentului vascular cerebral cu dificultăți de vorbire) și Hendrik (care prezintă o multitudine de probleme legate de uzura datorate vârstei care i-au provocat o incontinență urinară ce nu mai poate fi tratată).
Aveți ocazia să citiți un roman amuzant și emoționant care pune la îndoială modul în care percepem persoanele în vârstă, în special persoanele în vârstă care trăiesc în aziluri. Autorul sugerează că mutarea într-o casă de îngrijire a persoanelor în vârstă nu trebuie să însemne renunțarea la toate activitățile pe care oamenii le-a avut în trecut și înlocuirea acestor angajamente plăcute cu o mulțumire de a privi pereții și a juca bingo într-o seară de luni. Deși cititorii olandezi pot obține mai multă plăcere din această carte datorită cunoașterii politicilor locale și a politicilor de îngrijire a vârstei, Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, de 83 ¼ ani are un apel universal iar romanul a luat lumea prin surprindere. Încorporează problemele legate de eutanasie, directivele de îngrijire avansată, finanțarea pentru îngrijirea persoanelor în vârstă, disponibilitatea suportului familial și chestiunea mai largă a ceea ce trebuie să facă cu persoanele în vârstă care își pierd independența – conferă cărții relevanță internațională. În plus, aceste aspecte sunt acoperite cu umor din perspectiva persoanei în vârstă, o voce care nu se aude, de obicei, dar care este în centrul discuției.
Publicată inițial în limba olandeză în 2014, autorul acestei cărți a rămas un mister, lăsând cititorilor întrebarea dacă jurnalul a fost într-adevăr o lucrare a lui Hendrik Groen ori a fost scrisă de altcineva.
Vă invit să citiți o scriitură frumoasă, cu multe personaje, care vă vor rămâne multă vreme în minte după ce ați terminat de citit. Veți râde ori plânge, după caz, și vă veți regăsi dacă nu pe voi pe cei dragi vouă, cu siguranță.
Cred că cititorii de vârsta mea o vor percepe mai profund, asta prin prisma trăirilor de până acum, dar și în perspectiva unei bătrâneți trăite într-o țară care nu-și apreciază cetățenii.
Și te întrebi: dacă în țări așa de evoluate precum cea în care se petrece acțiunea, traiul este așa cum îl descrie Hendrik, ce te mai aștepți la noi, unde traiul de zi cu zi și asistența socială sunt la niște niveluri îngrijorătoare, asta ca să nu spun aproape inexistente.
Și mai e o chestie: atunci când ești tânăr privești bătrânețea cu o detașare așa de mare de parcă tu nu vei ajunge acolo niciodată. Pe măsură ce anii trec, lucrurile și percepția se schimbă. Pentru unii, per ansamblu, e bine și frumos, cu toate că și aici sunt rezerve, pentru alții supraviețuirea este de-a dreptul dramatică.
Hărțuirea în școli și pe internet e un subiect popular în ziare și la televiziuni, însă despre căminele de bătrâni nu se știu prea multe. Niște bătrâni respectabili nu au cum să hărțuiască. Ce eroare! Vino să stai aici o zi și-o să te convingi că nu-i așa.Avem adevărați specialiști. Doamnele Slothouwer, două surori nemăritate, alcătuiesc un duet de temut. (pagina 50)
La cefea vorbim despre bani. Banca SNS are probleme, iar locatarii care-și depuseseră economiile acolo și-au golit toți conturile. Sau mai bine spus: și-au pus fii și fiicele să facă asta, căci cei de-aici nu se simt deloc în apele lor atunci când e vorba de chestiuni bancare. Să scoată bani de la bancomat e deja o întreagă aventură. Să te uiți în spate să vezi dacă nu cumva te atacă cineva și în același timp să te uiți în față pentru a introduce corect, cu degete treburânde, cele patru cifre ale codului, pe care să le mai ferești de curioși lipindu-ți corpul de bancomat… asta-i o manevră complicată, care eșuează frecvent. Și-atunci apare un dor arzător de plicul cu salariu. (pagina 69)
Odată ajuns aici, altă cale nu mai e: nimeni nu se întoarce să trăiască pe cont prorpiu. Și nici nu vei mai fi vreodată dat afară din căminul nostru fiindcă ești sărac lipit. Da, copiii se plâng. Se cătrănesc atunci când mama sau tata sunt obligați să le toace moștenirea lor. Cu cât părinții trăiesc mai mult, cu atât rămâne mai puțin. Aș spune: copile drag, asta nu-i problema mea.
Sărăcia în rândul persoanelor în vârstă e mult mai puțin gravă decât cred oamenii. (pagina 80)Sunt oameni care simt un dispreț profund față de tot ce-i, bătrân, cărunt și lent. (pagina 84)
Dintre toate simțurile, cel olfactiv funcționează cel mai bine la mine. Aici, asta nu-i întotdeauna o binecuvântare. Miroase a oameni bătrâni. Îmi amintesc cât de neplăcut mi se părea mirosul din casa bunicilor mei când eram copil. Un iz indefinibil amestecat cu miros de trabuc. Haine umede care au stat prea mult într-un sac de plastic. (pagina 90)
Aseară a fost foarte plăcut la cursul de Google. Evert pronunță „jogăl”, iar acum sunt unii colegi din cămin care cred că urmăm un curs de jonglerie. Cineva a întrebat când avem spectacol. Graeme: „Când ne vine iepurele”. (pagina 102)
Regulile pentru copii sunt valabile și pentru vârstnici: odihnă, curățenie și rutină. În privința curățeniei, nu toată lumea mai e la fel de strictă, însă odihna și rutina sunt pietrele de temelie ale acestei comunități. (pagina 150)
Acum o săptămână și jumătate au fost douăzeci și opt de grade și era încă vară. Acum sunt paisprezece grade și e toamnă. Nu-mi place toamna. Da, da, desigur, sunt culori frumoase, însă sunt culorile declinului. În toamna târzie a vieții mele sunt suficient de des confruntat cu moartea și putreziciunea, nu-mi mai trebuie harababura asta de frunze moarte. Toamna miroase ca un cămin de bătrâni. Prefer primăvara, un nou început, cât să compenseze puțin. (pagina 373)