Privind în urmă după ce mi-am tras sufletul

Au trecut ceva zile de când Răzvan a terminat cei patru ani academici. Trei s-au petrecut la Essex, la Universitatea de acolo, iar unul în America, la Universitarea NDSU, Nord Dakota.

Am parcurs, în calitate de mamă, de la depărtare în cea mai mare parte a timpului, o perioadă plină cu de toate, dar preponderent lucruri bune. Știam că paleta emoțiilor e vastă iar eu nu am avut cum a o experimenta pe toată și, ei bine, iată că am avut posibilitatea în acești patru ani să mai adaug la emoțiile trăite unele unice, excepționale.

Și a început cu momentul în care a sunat ceasul de plecare. A dorit a o face singur, iar eu am respectat dorința. Nu era prima dată când pleca neînsoțit peste hotare, însă acum perioada în care trebuia să stea acolo era infinit mai mare ca precedentele.

Nu am avut nici un sentiment rău că nu s-ar descurca în ciuda faptului că atâta timp cât a stat acasă, adică primii 19 ani ai existenței lui, nu a dereticat prin casă, nu a făcut mâncare, nu a meșterit. În ciuda faptului că am văzut nenumărate liste care dezbat aceste chestii, eu nu am optat a-mi face un țel pentru a fi respectate aceste reguli de copii, și iată că asta nu a reprezentat un impediment pentru ca el să supraviețuiască frumos.
A învățat și a făcut acolo, singur, toate aceste manevre spre bucuria mea, evident.

A urmat prima noastră plecare la Londra și acum, privind în urmă, mi se face pielea găină. Îmi doream foarte mult să ajung acolo și iată că visul meu a căpătat substanță. La braț cu Luca, cu sufletul plin de freamăt, am ajuns la Stanstead pregătită să-mi încarc bateriile cu imagini, arome, senzații unice.
Și am reușit!

Reveniți acasă am putut înțelege mai bine, un pic mai bine, despre ce este vorba și ne-am dorit foarte mult să revenim. Iar Dumnezeu a fost darnic cu noi și a facilitat revenirea. Nu o dată ci chiar de două ori.

În vara următoare Răzvan a venit acasă și am descoperit un bărbat tânăr, determinat și serios, stăpân pe alegerile lui. Eu, ca de fiecare dată, am fost responsabilă cu încurajatul, dar și cu remarcile ce trebuiau rostite chiar dacă nu erau dorite. Așa e o mamă, spune și ce nu vrei să auzi, dar e sinceră, mânată fiind de spiridușa Adevărului.

A urmat anul doi, tot la Essex, un an în care nu s-a mai stat în campus ci într-o casă alături de alți patru colegi, de diferite naționalități. Un an care dacă n-ar fi avut poticnelile de pe final, ar fi fost perfect. Un an în care am revenit la Londra, dar am și fost la Essex, acolo unde am stat la el acasă. Am vizitat cel mai vechi oraș atestat din Marea Britanie, am fost la universitate, ce mai, multe senzații noi într-o primăvară plină de culoare și umezeală.

Am intrat în multe librării unde am avut posibilitatea să zăbovim, am vizitat mult și cu folos, am gătit și dereticat, am refăcut atmosfera de acasă de care era nevoie.

Ei bine, în anul care ce a urmat Răzvan nu a mai venit acasă ci a plecat direct de acolo în America, unde urma să facă anul trei de facultate. Nu a fost bine că nu a trecut pe acasă înainte, pentru că ar fi suportat mai ușor traversarea oceanului și tot ce a adus ea.
Experiența americană a lăsat urme adânci în mentalul nostru și a avut un crescendo spectaculos în ceea ce privește percepția.
America e America și cred că orice muritor își dorește în viața asta să calce, măcar o dată, pe pământul făgăduinței.
Revederea a fost copleșitoare pentru toți, Luca fiind de-a dreptul extaziat de prezența fratelui mai mare.

Amintirile s-au depănat firesc, iar noi am avut urechile cât capul pentru a nu pierde nimic din rostirile lui. Am petrecut un timp numai al nostru, reverberațiile acelor amintiri fiind mai prezente ca niciodată. Dacă nu ați experimentat așa ceva, vă invit!

Ultimul an de facultate a fost unul fără prea multe necunoscute, cu mai mult studiu și cu freamătul examenelor finale și a lucrării de diplomă. Am vizitat Londra pentru a treia oară și nici vremea extrem de rece, cu temperaturi cu multe grade sub zero nu a împiedicat aproape nici un demers al nostru. Poate faptul că drumurile au fost închise datorită căderilor de zăpadă, însă noi nu suntem străini și nici înfricoșați de armatele fulgilor de nea.

După ce am plecat noi, el s-a concentrat pe examenele finale, iar rezultatele au fost cum nu se poate mai bune. Am stabilit de comun acord, că mai bine să mergem în martie, atunci având timp berechet de petrecut împreună, decât în iulie, la festivitatea de absolvire, atunci când au venit mai mulți prieteni de-ai lui.

Acum suntem împreună, ne-am adunat. Preconizăm să plecăm câteva zile prin țară, Răzvan fiind prea obosit pentru deplasări mai lungi. Din octombrie se va reîntorce la Essex, acolo unde a aplicat și acceptat pentru a face masterul.

Eu, eu sunt fericită, liniștită, bucuroasă!
Îți mulțumesc pentru toate aceste minunății pe care le-ai adus în viața mea și a celui mic.
Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut să simt cum e atunci când inima ți-e mai mare decât o pâine.
Și îți mai doresc să se întoarcă la tine toată bucuria pe care mi-ai dăruit-o tu, pentru că așa știu că vei fi fericit toată viața, atât de multă a fost!
Te respect și te iubesc, dragul meu neprețuit!

Lasă un răspuns

4 gânduri despre “Privind în urmă după ce mi-am tras sufletul”

%d blogeri au apreciat: