Sunt nenumărate momentele în care copiii, fie că sunt mici, până la trei ani, ori deja mai mărișori, adică merg la grădiniță, cer să le spunem povești, dar nu din cărți. Și așa se nasc un fel de povești inventate, care fie cuprind întâmplări trăite de copil în ziua respectivă, fie personaje îndrăgite care cer să intre în alt soi de aventuri.
Pe lângă asta, se pot „confecționa” aceste povești cu ajutorul copilului/copiilor, atunci având ceea ce se numește o poveste cu început dat. În acest caz mama începe povestea, iar cel mic o continuă așa cum dorește, firul narațiunii putând alege căi nebănuite.
Povestirea cu început dat prefigurează în parte desfăşurarea în concordanţa cu premisele din partea povestită de educatoare. De obicei copilul nu-şi face un plan riguros care sa dea o linie de desfăşurare a intrigii povestirii, ci pentru unul-doua episoade. În povestirea cu început dat, copilul este scutit de momentele tensionate de la început când trebuie să aleagă un subiect, un personaj şi totodată are suficient timp pentru imaginaţie. Copilul are resurse creatoare.. Nu trebuie să se exagereze în aprecierea lor, ajungându-se la ideea ca imaginaţia evoluează o dată cu vârsta. Produsele creatoare ale copilului care cer în mare măsură contribuţia imaginaţiei sunt superioare, dar nu în comparaţie cu produsele de aceeasi natura ale adulţilor, ci cu rezultatele copilului în activităţi care presupun gândirea cauzală şi sunt mult mai puţin în sfera de interese a copilului decât întâmplările specifice poveştilor.
(sursa: Metodele de predare-învăţare în învăţământul preşcolar şi metodica activităţilor de educare a limbajului Prof.Sava Marinela)
Iată că astăzi m-am gândit să încep o poveste pe care s-o continuați fiecare după cum doriți. Spor și creativitate!
„Iepurașul grădinar”
Geo rămăsese cel mai mare iepuraș din familia lui. Era, cum s-ar spune, capul familiei, asta după ce mama și tatăl lui dispăruseră în condiții pe care nu dorea să și le amintească prea bine.
Avea multe amintiri frumoase legate de copilăria lui, atunci când în vizuina de la marginea pădurii, alături de frații lui, ducea o viață lipsită de griji, dar plină de iubire și căldură. Familiile iepurești sunt numeroase, toată lumea știe, iar acesta era un motiv de bucuire pentru cei mici, deoarece nu aveau timp să se plictisească niciodată.
Nu lipseau poznele, pentru că fără ele copilăria nu e frumoasă, însă de fiecare dată când se întrecea măsura, mama ori tatăl avea grijă să intervină. Ori asta ar trebui să se întâmple în toate familiile în care sunt copii, mulți copii, pentru a se evita conflictele majore și a se asigura un trai frumos și liniștit.
De când avea această mare responsabilitate, a familiei sale, Geo era mult mai grijuliu cu grădina pe care o primise moștenire de la tatăl lui. Nu de puține ori stătuse alături de el pentru a vedea cum anume trebuie să vegheze la buna creștere a plantelor, care asemenea oamenilor, dacă sunt neglijate, nu cresc așa cum ar trebui, ba chiar mor.
Știa exact când anume trebui udate, ce le face rău, și când e cel mai bine de a le sădi ori recolta.
În grădina lui existau mai multe straturi …
P.S. Am scris cam mult, dar m-a furat. Scuze!
