machetedidactice.com

„Copilul divin” de Pascal Brukner

Atunci când am plecat la Brașov mi-am pus în geantă două cărți; una pe care trebuia să o termin, mai având de citit câteva rânduri și aceasta despre care vreau să vă vorbesc astăzi, cât este fierbinte în mintea mea și sunt atât de prinsă de ea.
„Copilul divin” de Pascal Brukner, căci despre ea doresc a vorbi, este o carte care, nu știu de ce cred asta, va fi citită și percepută diferit de bărbați, față de femei, cele care pot trece prin perioada gravidității, experimentând toate trăirile și senzațiile pe care ți le oferă o viață aflată în interiorul tău.

În ciuda faptului că îndrăgesc acest traseu pe care l-am parcurs de nenumărate ori în toate anotimpurile, lectura a fost așa de captivantă încât am terminat-o înainte de a ajunge la destinație. Am mai ridicat ochii doar atunci când verdele țipa prea tare, iar mirosul de crud reușea să pătrundă prin geamurile închise ale mașinii.

La un moment dat, am deschis geamul, și în ciuda zgomotului produs de vânt tot am reușit să prind esențialul: era vorba despre o nouă viață subiect analizat și în romanul pe care-l citeam.

De ce spun că am senzația că un bărbat va percepe diferit descrierile autorului (care – culmea! – e de sex masculin) pentru că oricât ai povesti, nici o descriere nu se compară cu experința trăită pe viu.

Câte mame nu au cântat pruncului nenăscut?
Câte din cele care au trecut prin cele nouă luni de gravidie nu au povestit copilului din pântec, ori i-au pus muzică sau i-au destăinuit cele mai ascunse secrete?
Cred că marea majoritate au acest exercițiu și-l țin pentru ele, că-i mai intens așa, nerostit.

Povestea este frapantă și pe alocuri de nepriceput, atât este de iscusit descrisă.
Madeleine este o fată de nouăsprezece ani care își abandonează studiile pentru a se căsători cu un bărbat pe care nu-l iubește și care este cu douăzeci de ani mai mare.

Noțiunea de dragoste era încărcată cu prea multă incertitudine ca să merite vreo considerație. În ziua nunții, a fost o mireasă pierdută sub văluri, asemeni unei muște într-o pânză de păianjen. (pag.8)

Nici actul sexual în sine nu-i produce nici un fel de plăcere și-l amână cum și cât de mult poate.

Nu doar acuplarea era pentru tânăra soție un motiv de disperare, ci și perspectiva unei maternități. A da viață înseamnă a întredeschide ușa prin care necunoscutul poate să se năpustească. Însemna să-i spui acestuia din urmă: intră, totul îți aparține, răvășește-mă. (pag. 9)

Însă are parte de această experiență imediat, atunci când află că este însărcinată și nu cu un singur copil, ci cu doi. Cititorul ar fi tentat să creadă că tânăra viitoare mamă se va resemna și-și va duce starea asemenea atâtor alte femei aflate în situația sa.
Însă nu ar mai fi avut nici un farmec o situație normală și atunci intervine bizarul. Madeleine cunoaște un medic ginecolog care este dispus să o ajute în demersul inițiat de ea, acela de a-și educa copiii încă din stadioul intrauterin, embrionar, astfel ca atunci când se vor naște să fie pregătiți pentru orice viața le-ar arunca în față. Eforturile sale sunt stângace, citindu-le cărți și ascultând muzica clasică. Însă de pe-o zi pe alta devine tot mai hotărâtă ajungând să-și introduca microfoane prin toate orificiile, bombardând feții cu matematica, istorie, geografie, limbi străine și literatura clasică. Ginecologul se dedica exclusiv acestui experiment dezvoltând proceduri tot mai laborioase de impreganare a cunoștințelor de toate felurile în mintea încă neformată a viitorilor copii.

Ce doi copii primesc câte un nume, Celine și Louis și mama lor ajunge să poată vorbi cu ei printr-un sistem sofisticat de captare a sunetelor.

Celine era pasionată de geologie și chimie nucleară la fel ca și de literatură și muzica clasică pe care mama le-o transmitea în fiecare seara prin walkman. Celine era în stare să-i explice lui Louis dintr-o suflare bazele neuro-endocrinologiei, să-i recite un poem de Ronsard și să recunoască după ureche un trio de Brahms sau primele măsuri ale unei simfonii de Șostakovici.(pagina 28)

Cât despre Louis:

Manifesta o atracție nelimitată pentru filozoful german C.W.F. Hegel: era ca un frate spiritual venit pe lume înaintea lui și care-l invita, peste secole, la un colocviu pasionant. Regreta că nu avea acces direct la marile texte: ce n-ar fi data să poată citi Fenomenologia Spiritului în original și să confrunte, cu stiloul în mână, traducerile! (pag. 30)

În momentul în care cei doi copii solicită mamei lor un ziar, pentru a-l citi, ajung la concluzia că lumea de afară e extrem de diferită decât ce știau ei din cărți. Astfel Pascal Bruckner pune în discuție o importantă chestiune și anume dacă oamenii ar ști ce-i așteaptă ar mai accepta să se nască?

Răspunsul vine tot de la autor atunci când se hotărăște ca cei doi copii să o ia pe drumuri diferite și anume, Celine acceptă să se nască pe când Louis refuză cu o înverșunare ce nu-și găsește rezolvarea până la venirea sorocului. Chiar dacă de aici totul devine o fabulație, curiozitatea nu te lasă să renunți la lectură, cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu.
Celine, în urma nașterii, devine un copil cu handicap major datorită traumelor suferite. Louis rămâne în pântecul mamei sale timp de cinci ani și ajunge un mic dictator, ce are puterea să subjuge o lume întreaga doar pentru că stăpânește o mare cantitate de informații și cultura sa generală se ridică undeva la sute de mii de pagini citite. Ceea ce îl interesează pe el e să distrugă lumea, pentru că dacă Dumnezeu a creat-o cu un cuvânt, el vrea să o distrugă cu altul. Dumnezeu însiși e principalul lui dușman cu care chiar are o discuție și cutează să îl sfideze afirmând că el s-a creat singur.

Este interesant de citit cum anume îl ironizează autorul pe Louis, cel care este pe rând Plicticosul Moșneguț, Sublimul Pisălog, Celestul Păduche, Minusculul Torquemada, Erzaț Cârâitor, Micuțul Sechestrat, Copilul Creier, Micuțul Purceluș, Virginul Dezgustător și multe alte denumiri.
Vă invit să citiți o lectură rară, care fie vă va enerva ori dezgusta sau vă va amuza teribil. Sunt prezentate câteva probleme extrem de actuale cum ar fi; dorința tinerilor de a nu asculta de părinții lor, divergențele de opinie, dar și de mentalitate dintre părinți și copii precum și despre tehnologia care a ajuns să controleze viețile celor mai mulți dintre noi.

Romanul a fost adaptat scenic de autor împreună cu regizoarea Chris Simion pentru a fi jucat pe scenele teatrelor bucureștene.

# Cum s-a-ntâmplat

Chris Simion aduce în prim-plan pe scena românească, pentru a doua oară, dramatizarea Copilului divin de Pascal Bruckner. Prima dată se întâmpla în 1999, pe când era studentă la UNATC – încropise un spectacol de teatru serios, parcă mult prea curajos pentru experienţa sa şi pentru teatrul românesc din acea vreme. Dar a avut succes. Pascal Bruckner aflase de îndrăzneala lui Chris Simion şi rămăsese plăcut impresionat. Şi surprins, după cum a declarat mai târziu.

# Spectacolul-lectură sau renaşterea unei idei

Fără doar şi poate, Chris Simion pledează pentru genialitate. Şi asta pentru că se ţine scai de un absurd al naibii de binefăcător. Un absurd care stârneşte agitaţie în rândul oamenilor care cred încă în „genialitate” şi în puterea de decizie a omului în raport cu societatea în care trăieşte.
Planurile unei tinere viitoare-mame de a-şi transforma viitorul copil într-un geniu arată diferenţierea anormală între legăturile obsesiv-caustice ale generaţiilor şi, poate mai presus ca orice, inocenţa primară a relaţiilor „copil-părinte”, devenite nişte frânghii tot mai roase şi mai nesigure. Totuşi, Louis – copilul divin nenăscut – sugrumă absolut orice prevenire a genialităţii şi a naşterii într-o lume anormală. Viitoarea lui soră, Celine, un viitor-copil „normal”, pregătit să înfrunte viaţa, pledează pentru strânsa legătură frăţească şi pentru normalitatea unei relaţii frate-soră, devenită şi ea din ce în ce mai instabilă.
Puteți citi articolul integral aici.

sursă foto: undercloud.ro

Sărmani prunci, victime ale funcționării propriului organism, reduși la palpitantele aventuri ale regurgitării și sughițului! Să riști să te îneci din cauza unei picături de lapte care n-a trecut pe unde trebuia, să ți se gâdile anusul cu un termometru pentru că ești constipat, să plângi prostește fiindcă nu poți articula, să sugi orice, chiar și un deget, chiar și un creion, să salivezi din abundență, să-ți exasperezi părinții, doica, vecinii care visează să te gâtuie, să te naști albastru sau cianozat, să treci de la căldura uterină la frigul cel mai cumplit, să dormi prost, să vomiți, să te scalzi în propriile-ți excremente; și, culmea, să riști varicela și tenia, tusea măgărească și platfusul, ca să nu mai vorbim de ce-i mai rău, țocăielile umede ale unei mătuși sau bunici… Ce escrocherie e viața! Cum se face că miliarde de ființe s-au lăsat păcălite și că treaba asta mai continuă? Oamenii ar trebui să se sinucidă în masă văzând oroarea ce-i așteaptă! Credeți că s-ar găsi un copil care ar accepta să trăiască dacă i s-ar spune ce urmează?

Lasă un răspuns

%d