Zilele astea am făcut un drum la Brașov, acolo unde am întâlnit prieteni dragi de care ne era foarte dor. Am programat o plecare de un week-end chiar dacă au existat zilele acestea libere de care nu ne mai putem debarasa. Sunt așa de multe și fragmentează atât de tare programul că mai mult încurcă decât eliberează.
Mă uit cu uimire la știrile care vin dinspre locurile asaltate de la munte și mare și nu mă pot întreba de unde atâta risipă, dar mai ales, de ce nevoia de-ați bate joc de banii pe care, teoretic, îi câștigi cu atâta trudă. Însă se știe că există o serie de oameni care nu depun prea mult efort pentru a-i câștiga și în consecință, îi risipesc la fel de ușor.
Nu e și cazul meu, așa că trebuie să fiu foarte atentă cum și ce fac pentru a îmbina utilul cu plăcutul în limitele pe care le am.
Ieșirile noastre sunt mai mult decât domestice, deoarece nu mai suntem la prima tinerețe pentru a sta nopțile prin cluburi cu mulți decibeli.
Cum am ajuns acolo am avut parte de o provocare, pentru că prietenii noștri s-au hotărât să se apuce de grădinărit. Și cum totul era în fază încipientă, am putut participa și noi, activ, la mai multe etape. Mi-am adus aminte ce frumos am realizat, acasă, o micuță grădină, atunci având timp să urmărim toate plantele pe care le-am plantat, mai bine de trei luni, cât a durat până au ajuns la etapa finală: rodul.
Am văzut cum se face asta la scară mai mare, iar copiii au participat și ei atât cât s-au priceput și cât li s-a părut interesant.
Multe legume și flori au fost plantate, în seră având prioritate roșiile, ardeii, castraveții și vinetele, asortate cu plantele aromatice – cimbru, salvie, mentă – cică astea fiind bune contra dăunătorilor.
Cum spuneam, copiii au pus îngrășământ la tufele de lavandă și garofițele pe care le-am pus, dar au și făcut un mic strat de-a lungul unui gărduț pe care au fost plantate mai multe sorturi de floricele. Sunt convinsă că la ce bucurie a fost, musai să răsară tot ceea ce s-a însămânțat.
Pentru că a necesitat să mergem la Hornbach, iată că am găsit și ceea ce ne doream de foarte multă vreme: plante carnivore. Am mai vorbit despre ele, pentru că Luca și-a dorit acest lucru. Cum a fost puteți citi mai jos.
Plante de tot soiul. Astăzi, plante carnivore!
Multă atenție a mai primit planta asta. La un moment dat, copiii au căutat insecte pentru a o hrăni. Au încercat cu furnici, dar nu au avut sorți de izbândă. Pe urmă au găsit o albină iar asta a schimbat complet treaba. De îndată ce ea a fost pusă în „gura” plantei, ea s-a închis (în înregistrarea video nu am avut răbdare să mai aștept și imediat ce am oprit înregistrarea, planta s-a închis). La fel s-a întâmplat și atunci când a primit muște, de unde rezultă că acidul formic nu îi este pe plac.
După atâta grădinărit, am plecat împreună cu copiii la o vizită prin sat.
Localitatea este atestată documentar din 1240, cu numele Mons Sancti Petri. A fost înființată însă mai devreme, în timpul stăpânirii Ordinului cavalerilor teutoni, și anume de „grupul celor o sută” de prejmereni. Tot din secolul al XIII-lea datează biserica în stil romanic de pe dealul Sânpetrului, dărâmată în mare parte în 1794. Urmele unei picturi pe unul dintre pereții cetății fortificate i-a determinat pe experți să presupună că, în acel loc, călugării cistercieni construiseră o mănăstire în jurul anului 1240.
În timpul năvălirii turcești din 1432, Sânpetrul a fost distrus parțial, în același secol fiind ridicate zidurile fortificației țărănești la înălțimea de opt metri. Într-o etapă ulterioară (1610), au fost construite și încăperi pe două etaje și cinci turnuri de apărare. Puternicul incendiu din 1625 a distrus arhiva satului. Cele mai vechi acte din arhivă datează din 1750. O nouă năvălire a turcilor în Țara Bârsei, în 1658, a stârnit în Sâmpetru un nou incendiu devastator și o serie de victime, omorâte și înmormântate chiar în biserică.
În 1713 s-a prăbușit turnul clopotniței, iar în 1760 un nou incendiu a distrus până la temelie casele a 30 de proprietari de pământuri, 48 rămânând fără hambare și grajduri. Anul 1769 este marcat și el de un incendiu devastator. Între 1778 și 1782 a fost construită noua clopotniță, care s-a prăbușit totuși, provocând mari pagube. La un an după dărâmarea parțială a bisericii vechi, în 1794, a început construcția celei noi și a clopotniței din partea de est. În 1825 a fost construită clădirea noii primării, lângă vechea poartă a cetății.
Anii 1823 și 1855 au adus din nou incendii în sat. În ultimul, Sânpetrul a ars de cinci ori.
La 25 august 1937 ia ființă prima școală de instructori planoriști din România, pe aerodromul de la Sânpetru, avându-l ca instructor pe pilotul german Ernst Philipp. Până la 15 noiembrie, în același an, au fost realizate 1.730 zboruri, totalizând 141 ore de zbor, cu 5 zboruri de peste 5 ore și stabilirea a două recorduri naționale. Au fost realizate 57 de brevete, clasele A, B, C, și au fost brevetați 30 de instructori de zbor fără motor. (sursa: wikipedia)
În sat este un parc, foarte frumos, pe care-l vizităm de fiecare dată. Și acum a fost la fel și chiar dacă copiii au mai crescut, tot au tras o partidă de joacă cu atât mai mult cu cât nu era nimeni care să-i deranjeze.
Cât despre păpădiile întâlnite pe drum, ele au constituit o bucurie pură și au îndemnat la un joc ce părea fără final.
Luni eram deja acasă pentru că se apropie tezele și evaluările și nu e vreme de petrecut prea mult. Am trăit la intensitate maximă acest final de aprilie care numai a primăvară nu a semănat, având 29 de grade în termometre.
De aceea ne-a și prins nepregătiți, noroc cu puzderia de magazine de unde ne-am putut achiziționa hainele de vară.
Cât despre prietenii noștri, o plăcere să fim alături de ei și minunata lor familie!
Să mai spun că așteptăm următoarea revedere?
Ar fi de prisos! 🙂
