De cele mai multe ori o piesă, un roman, ori o poezie are în spate o poveste dacă nu mai frumoasă, cel puțin la fel ca cea care a ieșit la lumină.
Nu face excepție nici piesa scrisă de Mihail Sebastian, „Steaua fără nume”, al cărei destin a fost zbuciumat, întocmai ca perioada în care a văzut luminile rampei.
Se știe că autorul era de origine evreiască fiindu-i, de aceea, interzis să apară pe afișele teatrelor românești. Așadar, pentru ca piesa să poată fi jucată, trebuia să poarte altă semnătură. Totul este consemnat în jurnalul scriitorului:
7 ianuarie 1943. Spera ca piesa să-l scoată „din marile mele încurcături bănești. Am rămas azi cu 200 lei buzunar”.
Pentru asta se gândește să vorbească cu Nicușor ori cu Sică Alexandrescu, propunându-le să scrie piesa împreună ori să le vândă ideea. Banii astfel câștigați l-ar fi ajutat să-și plătească taxele la stat, dar și datoriile la prieteni. Dacă nu, risca să fie deportat.
Autorul face o vizită Norei Piacentini și soțului său, Mircea Șeptilici, cei doi formând un cuplu și pe scenă, dar și în viața de toate zilele, și le expune proiectul. Încântați de idee, l-au îndemnat s-o ducă la capăt, mai ales că Mihail Sebastian era un autor ale cărei piese se jucaseră cu mult succes, un exemplu elocvent fiind „Jocul de-a vacanța”.
Trece o perioadă destul de lungă în care Sebastian se zbate să facă rost de bani, scrie la „Insula”, citește mult din Balzac, urmărește cu mare atenție ce se petrece în teatrele de război din Rusia și nordul Africii.
Lasă în așteptare proiectul „Insula” și revine la „Ursa Mare”, așa cum se numește inițial „Steaua fără nume”. E extrem de îngrijorat pentru că apare o nouă lege antisemită, care-l face să noteze în jurnal:
Sunt așa de bătrân, așa de letargic, așa de scârbit, încât jocul ăsta, la care cândva luam și eu parte, nu mai are absolut nici un sens pentru mine.
Incertitudinile vieții de cu zi cu zi, holocaustul, tragismul războiului l-au adus în starea asta. Se refugiază în scris și scrie de toate. Lucrează la negru în diferite teatre, traduce, stilizează, neavând de ales pentru că nu are din ce trăi.
Vizita la moșia unui prieten, Anton Bibescu, îi dă posibilitatea să elaboreze mai în detaliu proiectul noii sale piese. Gazda îi cere să termine mai repede și acolo îi încolțește în minte ideea de a trimite piesa pentru a fi jucată la New York ori Londra.
Se reîntoarce la București unde își reia vechile ocupații pentru a putea supravieţui. La 26 iulie 1943 vine vestea demisiei lui Mussolini. Trei zile mai târziu, Sebastian pleacă la Corcova. Se va întoarce la București după 37 de zile, vineri 3 septembrie. Își găsise o aparentă liniște departe de capitală, suficient pentru a scrie primele două acte ale noii sale piese. Le citește gazdelor, soții Bibescu, comentează împreună replicile, desfășurarea acțiunii. Sebastian are astfel primele reacții la ce scrie. Cu urechile ciulite la radio, pentru a afla ultimele știri, și cu teama de a nu își pierde viața, Sebastian reușește să termine piesa.
Într-o seară – 13 decembrie 1943 – Nora Piacentini împreună cu Mircea Șeptilici, când se întorc de la vizionarea unei piese, trec pe la Sebastian, care scoate dintr-o sertar rodul muncii lui de la Corcova. Toată noaptea citesc cele două acte deja scrise și le comentează. Piesa place.
Sebastian notează în jurnal:
Efect fulgerător. Mare entuziasm.
Intervin probleme din pricina faptului că Sebastian fiind evreu, Cenzura și Direcția teatrelor nu ar fi aprobat jucarea ei. Legile rasiale erau în vigoare. Regizorul Soare cere inventarea unui nume fictive și așa este ales Victor Mincu, piesei schimbându-i-se numele din „Ursa Mare” în „Steaua fără nume”.
Actorii încep repetițiile, dar nu se știe unde este autorul și de ce nu apare. Cum Soare luase răspunderea spectacolului, pretinde că autorul ar fi un debutant din Galați, care i-ar fi fost chiar profesor etc. Sebastian spunea într-un interviu din toamna anului 1944 pentru revista Cortina: „Personajul astfel inventat avea să devina pentru noi, cu vremea, o grea povară. Cât l-am urât pe acest Victor Mincu!”
Din toată trupa de actori, Radu Beligan este cel mai nerăbdător să-l cunoască pe autor, cu atât mai mult cu cât el interpreta personajul principal, profesorul Miroiu.
Atunci când Direcția teatrelor a cerut ultimativ să se prezinte cu autorul și actele de origine etnică pentru a atesta că e român, a sosit soluția salvatoare: Ștefan Enescu, un avocat, care locuia în același bloc cu Piacentini și Septilici, soțul actriței Aglae Metaxa, a acceptat să fie „autorul piesei “ în ochii opiniei publice. Era un mare iubitor de teatru. Fusese coleg de școală cu Sebastian la liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Ideea a fost a lui Mircea Șeptilici care îl cunoștea mai bine. Enescu publica uneori în presa literară. Manuscrisul lui Sebastian a fost ars pentru a nu mai exista dovada adevăratului autor. Avocatul Enescu a copiat de mână toată piesa, pentru a face „proba” că el este „autorul”. Soare Z. Soare, însoțit de Ștefan Enescu, alias Victor Mincu, și Nicu Vlădoianu, s-au prezentat la Direcția teatrelor. Au reușit să convingă că avocatul Enescu este autorul.
Piesa a avut un mare succes. S-a jucat până când, din cauza bombardamentelor anglo-americane, s-a întrerupt. Șeptilici și Nora Piacentini s-au refugiat, ca mulți bucureșteni, în afara orașului. Şi contractul cu sala Alhambra a expirat după șase săptămâni, la 15 aprilie. În vară, piesa este jucată și de trupa Comedia (miercuri 16 august 1944), în regia lui Sică Alexandrescu.
Poate e de amintit și faptul că toți protagoniștii acestei povești au avut parte de un sfârșit tragic. Soare Z.Soare moare la 24 august la podul Băneasa, ucis din întâmplare, de un glonț rătăcit tras de o patrulă. Nora Piacentini se sinucide în 1946. Sebastian moare într-un accident în mai 1945. Nicu Vlădoianu s-a sinucis în 1948, în urma unei drame sentimentale, sau pentru că a dat faliment după un turneu în Egipt. Mircea Șeptilici a făcut închisoare in anii 50 pentru „delicte politice“. În anii 70 a emigrat și a murit departe de țară, peste ocean.
Succesul piesei rămâne același ca la premieră, de atunci și până astăzi.
(sursa foto: stelian-tanase.ro)
Articol apărut în revista online Literatura de azi.
