O minunată zi de sărbătoare cu mai multe feluri de… ouă

Hristos a înviat!

O autentică zi de primăvară cu șaptesprezece grade în termometre, dar cu un vânt nu prea prietenos. O zi în care toată natura parcă a fost la întrecere în a-și etala frumusețile, asta după ce ninsorile și gerul nu de mult plecate le-au zădărnicit apariția.
Nu e ca în sud, acolo unde au explodat toate, flori, frunze, ierburi, aici totul e mai pe încet, dar chiar și așa se simte o grabă. În secolul ăsta totul e pe fugă, nemaiavând timp decât pentru a ne trage sufletele, de multe ori tot din mers.
Nu ai ce face, trebuie să te străduiești să ții pasul pentru că sunt puțini cei care te mai așteaptă și mai au răbdare. Din ce în ce mai puțini.
Mie nu-mi plac așa de tare zilele în care trebuie să stai. Poate suna bizar, dar mă obosește lățeala asta de pe un pat pe altul ca să nu mai vorbesc de hrana care este din belșug. Nu am prea mâncat că nu am putut, am ciugulit câte puțin și nu din fiecare. În schimb, am avut ocazia după nici nu mai știu câtă vreme să petrec câteva ore singură, iar asta mi-a făcut bine.
După ce l-am tot întrebat pe Luca dacă nu vrea să meargă cu mine la muzeul Ion Irimescu, acolo unde astăzi a fost prezentată o expoziție inedită – 7 ouă de Paște din colecția Muzeului Național Liechtenstein, am plecat singură, ocazie cu care am mai hoinărit pe dealurile din oraș.

Am fost dezamăgită de ea, pentru că mă așteptam să văd altceva, pentru care, în prealabil, m-am și documentat. Din punctul ăsta de vedere am ieșit câștigată.

Peter Carl Fabergé (în rusă: Карл Гу́ставович Фаберже́, Karl Gustavovich Faberzhe), cunoscut de asemenea sub numele de „Karl Gustavovici Fabergé”, (n. 30 mai [S.V. 18 mai] 1846 – d. 24 septembrie 1920) a fost un bijutier rus, cunoscut îndeosebi pentru „Ouăle Fabergé”, bijuterii realizate din metale și pietre prețioase, la baza cărora se află tradiția pascală.

Tatăl său era un bijutier, iar Peter Carl a preluat afacerea acestuia, după moartea sa. În 1885, țarul Alexandru al III-lea al Rusiei i-a cerut lui Fabergé să facă o bijuterie în formă de ou de Paște pentru soția sa, astfel apărând celebrele Ouă Fabergé.

De la moartea lui Hiskias Pendin în 1882, Carl Fabergé și-a asumat răspunderea conducerii afacerii, de unul singur. Carl a obținut titlul de Maestru Aurar, care îi permitea și folosirea mărcii proprii, pe lângă cea a firmei. Reputația lui Carl Fabergé era atât de bună, încât s-a făcuta rabat de la regula examinării ce dura 3 zile. Fratele său Agathon, un designer talentat și plin de creativitate, s-a alăturat afacerii din Dresda, unde e posibil să fi urmat cursurile Școlii de Arte si Meserii.

Carl și Agathon au făcut senzație la expoziția ce a avut loc la Moscova în 1882. Carl a primit medalia de aur și medalia Sfântul Stanisias. Una din piesele Fabergé expusă, a fost o replică a unei brățări scite, din secolul IV înainte de Hristos ce făcea parte din colecția Hermitage. Țarul a declarat că nu poate face diferența dintre piesa originală și cea realizată de frații Fabergé și a ordonat ca aceasta să facă parte din Colecția Ermitaj, ca un exemplu al măiestriei bijutierilor contemporani. Casa Fabergé cu bijuteriile lor, intraseră în atenția casei regale a Rusiei.

Când Peter Carl a preluat afacerea, s-a produs o schimbare de la producția de bijuterii „la mod” în stil francez de secol al XVIII-lea, la producția de bijuterii ca piese de artă. Rezultatul a fost readucerea în procesul de fabricație a procedeelor de emailare și utilizarea fiecărei pietre, în așa fel incât să îi fie puse în evidență calitățile. Nu era neobișnuit pentru Agathon, să creeze până la 10 modele de ceară ale bijuteriei, înainte de a decide care este varianta cea mai potrivită. La scurt timp după venirea lui Agathon în Casă au fost introduse obiectele de lux: obiecte aurite îmgogățite cu email, de la întrerupătoarte pentru bec la cutii pentru țigarete, inclusiv obiecte fanteziste. (sursa: wikipedia)

Dar am fost încântată să revăd operele prolificului sculptor, pe care acum le-am analizat cu alți ochi.

Am stat mult, destul de mult și am privit în tihnă exponatele. În muzeu nu era multă lume, să fi fost până-n zece persoane, printre care și doi copii.

Am plecat cu o bucurie și cu nările pline de mirosul bronzului în care sunt executate cele mai multe lucrări. Impresionante!

Către sfârșitul vieții, s-a retras în Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale și pe care Irimescu le-a donat orașului (314 sculpturi și 1.000 de desene), dând naștere celei mai mari colecții permanente de autor din România”. Maestrul o rezuma ca fiind oglinda vieții și activității sale, sau, mai exact, în formularea sa proprie: „Muzeul de-aici este expresia vieții mele din tinerețe până la cei 96 de ani, în care am pășit. Fiecare lucrare are povestea ei: cum am început-o, gândurile care m-au îndreptat spre ea, momentele de bucurie, dar și de deznădejde, când vezi că ceea ce ai făcut nu iese cum ai fi vrut. Ele îmi vorbesc fiecare de povestea sa. Unele au fost create la Iași, unde am fost profesor; altele la Cluj, unde iarăși am fost profesor, și la București, unde am trăit și ca profesor și unde se afla atelierul meu, pe strada Pangratti. Altfel spus”, a conchis Ion Irimescu, „Muzeul acesta îl consider o carte unde mi-am scris amintirile unei vieți”… (sursa: radioiasi.ro)

Și pentru că afară era așa de cald, m-am hotărât să fac un ocol pe dealuri și să nu aleg drumul drept către casă. Eram cam gros îmbrăcată, cu un pardesiu negru, lung până-n pământ, dar mi-am luat o sticluță cu apă și am rezolvat problema.

Doar cu câteva zile în urmă le străbătusem, atunci alături de Luca, însă de data asta numai păsările și vântul mi-au fost parteneri la dialog. Și vreo câțiva câini din multitudinea celor existenți, cei care s-au arătat interesați de persoana mea, unul chiar prea interesat!

În drumul meu am trecut și pe la cimitir, să-i mai spun tatei una-alta, și cu acest prilej m-am gândit să vă arăt și pietrele ce se află la mormintele sculptorului Ion Irimescu și a mamei sale, ei dormindu-și somnul de veci tot acolo.

Mă bucură plimbarea de astăzi pentru că mi-a demostrat, dacă mai era nevoie, de felul cum percepi aceleași lucruri în mod diferit, în funcție de anii pe care-i tot aduni. E și de bine, dar și de rău.

Numai că nu poți interveni.