De ceva vreme, în fiecare zi se sărbătorește câte ceva. Că e vorba de somn, de sărut ori mai știu eu ce îmbrățișări, ziua respectivă este dedicată acelui lucru, oamenii trimițându-și tot soiul de urări legate de subiectul aniversat.
Iată că am aflat, cu bucurie, că astăzi se sărbătorește Ziua internațională a spunerii de povești. Adică, am priceput că este vorba despre cititul cu voce tare.
Chiar așa, câți dintre voi mai citiți cu voce tare? Or, câți dintre voi îi citiți copilului cu voce tare?
Două întrebări la care răspunsurile nu cred că se aud prea bine, aici referindu-mă la procentul scăzut de răspunsuri pozitive.
În vremurile noastre, o conotație caraghioasă poate fi atribuită imaginii unui adult care citește unui copil, aceștia stând împreună într-o liniște întreruptă doar de o singură voce. Dar dacă veți gândi că poveștile citite cu voce tare pot aduna laolaltă oameni de vârste diferite, atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic, veți avea o altă perspectivă a problemei.
Cititul cu voce tare reprezintă pentru mine una dintre cele mai mari bucurii ale vieții noastre de familie. În graba în care suntem afundați pentru a ne rezolva treburile cotidiene, ar trebui ca cineva să ne reamintească de importanța acestui lucru.
O modalitate aproape magică de a ajunge la apropiere între oameni, glume împărtășite și o înțelegere culturală reciprocă îl reprezintă timpul petrecut alături de copii, cu o carte bună, acest fapt devenind una dintre marile practici civilizatoare ale vieții domestice.
„Lăsăm garda jos atunci când o persoană pe care o iubim ne citește o poveste”, spune Kate DiCamillo, cunoscută autoare de literatură pentru copii, medaliată Newberry și specialistă în acest subiect. „Coexistăm într-un colțișor de căldură și lumină.”
Incontestabila plăcere de a asculta o poveste care îți este citită cu voce tare nu se limitează la cei mici. Chiar și adolescenții (și bărbații) vor asculta dacă respectiva carte este scrisă bine. Prin urmare, e păcat că în multe familii părinții le citesc copiilor numai până când aceștia ajung la vârsta la care pot citi singuri. În minunatele și încețoșatele zile de altădată – acum douăzeci ani, să spunem – cititul cu voce tare putea cu ușurință să reprezinte un obicei permanent. El era un fel de poartă de trecere grandioasă, frumoasă în sine, dar și o cale de intrare către lumea mai largă a literaturii. Era de înțeles că un copil care a învățat să iubească poveștile care îi erau citite va fi un copil care va avansa de bunăvoie la abordarea unei literaturi mai sofisticate.
Dar cum este astăzi, în epoca în care ecranele au devenit omniprezente? Nu trebuie ca adultul să facă eforturi mai susținute pentru a citi cu voce tare cât mai des și pentru cât mai mult timp, pentru timpul cât vor fi copiii dispuși să asculte? Fără acest efort, ei vor fi mai puțin dispuși de a trece prin această poartă.
Există posibilitatea ca un cititor pasionat, în momentul în care va da de laptop, să renunțe la pasiunea lui. Am ajuns în punctul în care periculoasa tehnologie ajunge la copii de la vârste foarte fragede, iar cartea nu mai este la fel de atractivă ca înșiruirea de imagini pe care el le vede pe acele ecrane. Pentru mulți copii care au de ales între o carte și computer, prima va fi în pierdere, computerul având întâietate. Copiilor li se oferă acum partea vizuală a poveștii, nemaifiind nevoie să închidă ochii pentru a-și imagina cum arătau personaje, cu ce erau îmbrăcate, peisajele, dar mai ales mirosurile.
Dar dacă alegerea este între a naviga prin lumea virtuală a internetului și a primi atenția unui adult devotat, perseverent și consecvent, lectura cu voce tare va ieși triumfătoare.
Britanny Baldwin, autoare de discursuri din Washington, își aduce aminte de vremurile în care tatăl ei le citea, pentru lungi intervale de timp, ”The Hobbit” și ”The Yearling”, ei și celor trei frați ai ei în casa lor din Houston. „Era ceva anume legat de ascultat care ne ajuta să fim nu numai atenți, dar și absorbiți de poveste până când se transforma în vis”, spune ea despre vremurile de dinaintea Internetului. „Ascultarea poveștilor derulându-se ușor”, adaugă ea, „îmi oferea o perspectivă asupra lucrurilor mai presus de ceea ce se vede.”
Lipsa cititului cu voce tare va fi simțită de copil, dar și de adult, deopotrivă, pentru că se pierd conexiunile dintre ei.
Și, hai să fim sinceri: câți dintre adulți mai revin la poveștile copilăriei? Aveți idee cum se văd ele acum, când mintea, sufletul și atitudinea sunt mature, coapte? Nu veți afla răspunsul decât după ce veți face acest exercițiu. E nevoie de un copil, fie el propriu, nepot, vecin, pentru a trăi sentimente unice. Și credeți-mă, știu ce vorbesc, de vreme ce trăiesc aceste stări de peste douăzeci de ani.
Așadar, culcușiți-vă într-un fotoliu, ori colț de pat alături de un copilaș, alegeți o carte bună și pregățiti-vă să pășiți într-o lume magică. E la îndemâna oricui și nu este costisitor.
Articol apărut în revista online Literatura de azi.
