Iată că a sosit și ziua plecării. Cea pe care nu o așteptam deloc, nici unul dintre noi. Poate va veni și momentul în care vom putea zăbovi mai mult, dar acum trebuie să ne reîntoarcem la activitățile noastre, și ce-i mai important, la școala pe care o urmează Luca.
Cu toate că nu s-a lăsat pe tânjală, lucrând în fiecare zi câte ceva, mai este de recuperat din materia predată preț de cele 10 zile cât a lipsit. Am înțeles de la colega lui, cea drăguță care ne-a dat temele, că au lipsit mulți copii, în unele zile chiar și 10, pentru că sunt bolnavi.
Revenind la plecarea noastră, cu o zi înainte, atunci când am căutat bilete pentru a ajunge la aeroport, am constatat că nu avem legătură ok și trebuie să plecăm mai devreme pentru a putea prinde avionul. De la Colchester la Londra – aeroportul Luton este o distanță destul de mare, pe care am parcurs-o din mai multe bucăți.
Astfel, am luat taxi-ul la ora 10:15, care ne-a dus la stația de autobuz, de acolo de unde pleacă mașinile spre destinație. Biletele, pentru un adult și un copil, au costat 50 lire.
Înainte de a pleca, am băut câte ceva cald, am făcut niște senvișuri pentru drum și am verificat dacă totul rămâne în ordine.
Răzvan deja era plecat la Universitate, acolo unde a avut de susținut un proiect, în fața unei audiențe destul de mari, așa că a rămas să ne descurcăm singuri, spre nemulțumirea lui Luca.
Taxiul a sosit la timp și așa am avut răgazul necesar să prindem primul autobuz.
Prima stație a fost la Stansted, aeroportul pe care am aterizat atunci când am venit. De data asta am coborât pentru a lua alt autobuz până la Luton. Nu am avut mult de așteptat, doar treizeci de minute, și cum totul a mers ceas, la ora stabilită am plecat spre destinația finală.
Odată ajunși, ne-am încurajat pentru perioada destul de mare pe care am avut-o de așteptat: 5 ore.
La ora 15:00 am făcut check-in-ul, am trecut de controlul de frontieră și am ajuns în zona în care totul este la supra preț, așa cum este în toate aeroporturile din lumea asta. Am auzit multe discuții legate de dorințe și putințe, însă fiecare după puteri și după buzunare ori carduri.
În ciuda faptului că aveam mâncare la noi, aromele l-au doborât pe Luca, dorindu-și să mănânce o mâncare caldă, alegându-și un meniu japonez de la Wasabi. Aici porțiile erau destul de mari, sățioase, și nu a putut să mănânce tot, dar satisfăcându-și pofta.
Ei, cu burta plină altfel se vede lumea și orele de așteptare! Am mai citit, am mai privit, am mai băut o apă și așa, la 17:45 a fost anunțată poarta la care se făcea îmbarcarea. Numai că, nu știu din ce motive, totul a întârziat cu mai bine de jumătate de oră, acest fapt aducând o stare de tensiune în rândul călătorilor, mulți dintre ei cu carențe mari comportamentale. Aveam să descopăr mai târziu că nu contează nația pentru a demonstra că există aceste lipsuri de comportament.
Pe o ploaie torențială, cum altcumva, și un vânt pe măsură, la un moment dat am urcat și în avion.
Iar acolo am avut parte de o situație inedită pentru că un grup de 12 tineri englezi au cântat, râs, dansat și băut cât a durat zborul. Nu au fost recalcitranți, ci foarte bucuroși, dar eu nu am mai văzut așa o harababură în timpul unui zbor. Unde mai pui că la check-in, cei de acolo au dat bilete pe rânduri care nu erau în avion, adică în avion erau doar 26 de rânduri iar ei au dat locuri pe 29 A, B. C. Noroc că erau multe scaune neocupate și așa s-a rezolvat problema.
Noi am citit, o bună bucată de drum, asta și pentru că Luca a fost foarte încântat de faptul că în avion era semi-întuneric și a trebuit să aprindem „veioza”. Copilul a terminat volumul 5 din seria lui Lemony Snicket, „The Austere Academy” (Series of Unfortunate Events) cel pe care-l cumpărasem de la Waterstones cu câteva zile în urmă.
După ce a terminat-o, a vrut să mai cititm din cartea noastră: Insula lui Abel de William Steig. Cum o vom termina, vă vom spune ce și cum e cu ea, însă vă putem mărturisi că este foarte frumoasă.
Luca a tot privit pe geam, dar nu a reuși să vadă nimic, imaginea fiind mai ofertantă la aterizare.
Era trecut de miezul nopții când am ajuns însă important este că a fost bine. Obosiți și plini cu mii de gânduri, ne-am dus la culcare, așa sentimentele culcușindu-se în mintea și inimile noastre. Și am adunat câteva. 🙂
O experiență pe care nu știu cât de priceput trebuie să fii pentru a o descrie așa cum a fost cu adevărat. Pentru mine, Londra este o destinație mai specială, iar motivele sunt lesne de dibuit și sunt foarte fericită că am putut reveni. Aș face-o oricând, fără nici o reținere. Vă invit să experimentați și voi pentru că merită. Mulțumesc frumos și domnului K.J. Mecklenfeld, fără de care nu am fi vizitat minunăția de muzeu al jucăriilor.
Mai sunt multe de povestit, despre hotel, metrou însă voi căuta să consemnez și aceste lucruri pentru a fi de ajutor și altora. Poate.
