„Pervazul lui Dumnezeu” de Ana Barton

Pe Ana Barton am întâlnit-o la revistă, la revista online Literatura de azi, acolo unde semnează o rubrică, Picătura de luni, în fiecare săptămână. Se alătură altor nume pe care am avut onoarea să le întâlnesc acolo așa având prilejul a le achiziționa și citi cărțile.
Sunt un cititor modest, unul care nu emite judecăți de valoare ci doar afirmă de ce îi place o anumită carte. Niciodată nu am dorit a spune dacă nu mi-a plăcut ceva, poate și pentru că-mi tot vin în minte cuvintele tatălui meu, cel care-mi spunea, mereu, „din fiecare carte ai ceva de învățat”, dar și pentru că nu mi se pare corect să o fac.
Criticile să le aducă cei care sunt în  măsură să o facă, eu alegând doar dacă vorbesc în gura mare despre o carte, ori ba. Iar atunci când nu voi mai avea despre cine striga, mă voi apuca să-mi scriu propria poveste. 🙂
Spuneam că sunt un cititor modest care-și cumpără cărțile cu o plăcere infinită și pe care dacă după ce le citește le mai și așază la suflet, se consideră un ultra norocos. Citesc prea puțin față de cât mi-aș dori, dar mă bucură faptul că nu trece zi fără acest exercițiu, asta fără a mai pune la socoteală cartea citită cu voce tare alături de fiul meu cel mic.
Ana Barton mi-a picurat în suflet cuvinte îmbinate într-un mod aparte, pe care credeam că numai eu le gândesc fără a avea puterea de a le îmbrăca în mai mulți decibeli. Din alăturarea de cuvinte care par banale, Ana Barton reușește să creeze adevărate dantelării, unice și cu arome aparte.
Am citit Pervazul lui Dumnezeu de mai multe ori într-una, adică revenind, iar și iar, la propoziții ori bucăți de propoziții care mi-au sunat cristalin și pe care am tot simțit nevoie să le aud.

De când am început cartea, am fost pregătită pentru că știam din articolele semnate la revistă că va fi necesar.

De la Moscova, de exemplu, au venit cu Buratino în mărime aproape naturală. Era un băiețel cu nasul mare și ascuțit. Mirosea a prieten bun. (pagina. 19) (unde mai pui că am avut și eu, atunci când eram copil, un Buratino adus tot de la Moscova, de părinții mei)

Copiii mici se poartă de parcă timpul se termină brusc, de parcă ar curge ca într-o prăpastie și n-ar mai avea cum să-l întoarcă, iar adulții își dilată viețile de ca și cum ar trăi înafara timpului. (pagina.40)

Dacă tot ești copil pe dinafară, atunci e obligatoriu să ai pereții imaculați de dinăuntru. O fereastră, o masă, o lampă și-un pat sunt suficiente pentru sufletul oricărui copil, indiferent de vârsta lui. (pagina 41)

De o săptămână se terminase pasta, iar bătrânul, când a pus ultimul vârf de cuțit pe felia de pâine uscată și-a presărat zahărul, a știut că a mâncat tot ce fusese de mâncat pe lumea asta. Când a terminat, și-a făcut cruce și-a zis: „Săru mână pentru viață!” (pagina 59)

Zisese chiar că e absolut încântat să cunoască o asemenea persoană. Distrusă, Augusta se-ntorsese-n țară, făcând bilanțul în avion: măcar învățase engleza. De-acum, putea fi nebună-n două limbi. (pagina 86)

S-a dus râzând la oglindă, s-a dezbrăcat și și-a mângâiat, apucând carnea între degete, tot albul cu tot negrul și apoi invers. Pielea ei era la fel pe tot corpul, numai că partea albă mirosea a caprifoi, iar aia neagră a vin roșu. Părul îl avea portocaliu și cârlionțat bezmetic. S-a strâmbat în oglindă, încrețindu-și nasul, scoțând limba, făcând mișcări de dans tribal. Își mirosea când o mână, când alta, dădea capul pe spate mult și se uita pe geam, peste cap, în timp se ce legăna. Afară era jumătate zi, jumătate noapte. Înăuntru era înăuntru. (pagina 88)

– De ce te uiți tu așa insistent la mine, micuțo?
– Pentru că ai fața plină de culori.
– Ăsta e machiaj, drăguța mea.
– Dar de ce ți-ai pus pe față toate culorile alea?
– Eee, ca să fiu frumoasă.
– Și de ce nu ești? (pagina 93)

Și tot pot continua dar aș răpi farmecul acestei scriituri și nu e drept.

Și pentru a înțelege că Ana Barton este foarte specială, trebuie să-i ascultați și vocea, dar și să o vedeți într-un interviu la Radio Clasic.
Bucurați-vă!

Lasă un răspuns