A fost odată ca niciodată într-un Ev Mediu fictiv, trăind ascuns într-o pădure impenetrabilă, undeva în Europa, un mic popor de pitici albaştri, toţi purtând pantaloni şi bonete albe. Nu mai mulţi de 100 de indivizi, însă toţi diferiţi prin personalitatea lor: ştrumful glumeţ, ştrumful morocănos, ştrumful iscusit, cel cu ochelari, cel leneş, o ştrumfiţă şi Marele ştrumf, cu barba albă şi cu o bonetă roşie – nu neapărat conducătorul lor, cât mai ales înţeleptul de serviciu, cel care îi povăţuieşte şi îi îndrumă în situaţiile dificile. Ştrumfii au în jur de 100 de ani fiecare, cu excepţia Marelui ştrumf, care are 542 de ani bătuţi pe muchie. Sunt înalţi de-o palmă, vegetarieni, trăiesc în căsuţe săpate în ciuperci multicolore şi se conduc după un cod moral propriu, bazat pe respectul reciproc. De mai multe ori au încercat să se conducă după legile omeneşti, dar nu le-a reuşit niciodată, aşa că au renunţat.
Marele lor duşman şi – de altfel – una dintre rarele prezenţe omeneşti în universul ştrumfilor este vrăjitorul Gargamel, cel care îi vânează pentru că a citit el undeva că pulpiţa de ştrumf serveşte la fabricarea Pietrei Filozofale. Motanul său, Azrael, e mult mai prozaic, el e convins – deşi n-a gustat-o niciodată – că nu există mai mare delicatesă pe pământ decât cărniţa de ştrumf. Mai rămâne însă ca ştrumfii să se lase prinşi de cei doi, ceea ce nu e deloc uşor, aşa că multe dintre povestirile desenate cu micii omuleţi albaştri au ca subiect strădania vrăjitorului malefic să-i prindă, în timp ce aceştia fac tot posibilul să scape din capcanele sale şi chiar să-l facă de râs.
Iar atunci când nu au de-a face cu Gargamel, ştrumfii trăiesc aventuri incredibile, descoperind universul minuscul ce-i înconjoară şi încercând să înţeleagă şi uneori să copieze – niciodată cu succes – societatea oamenilor. Ştrumfii sunt nişte individualişti feroce, fiecare cu micile sale preocupări şi îndeletniciri, şi doar pericolul iminent îi face să se unească şi astfel să-l înfrângă pe Gargamel sau vicisitudinile naturii. Conform devizei lor: „L’Union fait le Schtroumf ” („Doar împreună ştrumfii sunt puternici”).
Ştrumfii au apărut pentru prima oară în 1958, în benzile desenate de belgianul Pierre Culliford (1928-1992), mai cunoscut sub pseudonimul artistic Peyo.
El publica în revista Spirou benzi desenate cu Johan şi Pirlouit când, în episodul La Flute a six trous, i-a venit ideea să introducă, în roluri secundare, primii ştrumfi. Dar piticuţii albaştri au captat imediat atenţia micilor cititori ai revistei, încât Peyo, la cererea acestora, a început să deseneze din anul următor chiar aventurile ştrumfilor: mai întâi sub formă de povestiri scurte, apoi şi sub formă de albume. Iar dacă la început, toţi ştrumfii erau la fel, cu excepţia Marelui ştrumf, în albumele următoare Peyo conturează personalităţile proprii ale aproape fiecărui ştrumf, diferiţi fizic şi psihic unii de ceilalţi. Ştrumfiţa însăşi a fost „creată” de Gargamel pentru a băga zâzanie între ştrumfi, dar, din episodul următor, se va integra în microuniversul ştrumfesc. Ultimele personaje create de Peyo sunt bebeluşii ştrumfi, pe care îi aduce barza din ţările calde!
În fine, cuvântul „ştrumf” a fost inventat de Peyo ad-hoc, la o cină cu Franquin, un alt mare desenator belgian, când i-a cerut acestuia să-i dea solniţa şi nu găsea cuvântul („dă-mi şi mie… ştrumfiţa”), după care discuţia dintre ei a continuat în limbajul… ştrumf. De notat că acest limbaj aparte a constituit subiectul unui eseu foarte serios scris de marele semiolog italian Umberto Eco, iar în anii ’90 va fi editat chiar şi un dicţionar franco-ştrumf!
Odată instalat universul ştrumf, Peyo renunţă la celelalte personaje ale sale şi publică în mod regulat, unul după altul, albumele cu aventurile piticilor albaştri. În mod natural, ştrumfii se bucură din ce în ce mai mult de succes, numărul cititorilor creşte exponenţial şi deja în 1965 este produs primul film de desene animate de lungmetraj Les aventures des Schtroumpfs. În 1975 va urma un altul, La Flűte ŕ six schtroumpfs, produs tot în Belgia, după care ştrumfii debarcă la Hollywood, unde în tot deceniul opt Studiourile Hanna-Barbera vor realiza numeroase episoade – de scurt şi lungmetraj din Aventurile ştrumfilor (rebotezaţi de circumstanţă Smurfi).
Desenele animate aduc o şi mai mare vizibilitate piticilor albaştri, aşa încât de-acum ei pot fi găsiţi de fani şi sub formă de figurine de plastic, jucării de pluş, jocuri video etc. În 1989 se deschide – după modelul Disney – şi un parc de distracţii ştrumf în Franţa. De altfel, se poate spune că, din punct de vedere al marketingului, cel puţin, ştrumfii sunt concurenţii europeni cei mai importanţi ai universului Disney, în faţa lui Asterix sau Tintin.
După moartea lui Peyo, în 1992, „afacerea” ştrumf a fost continuată de copiii săi, fiica sa, Veronique, concentrându-se pe partea de management, iar fiul, Thierry, dirijând un studio de desenatori care, pe scenariile sale, imaginează noi aventuri ale ştrumfilor. La 50 de ani de la naşterea lor, popularitatea piticilor albaştri este mai mare ca niciodată, lucru confirmat şi de faptul că benzile desenate şi cărţile cu aventurile lor apar în peste 25 de ţări de pe trei continente, inclusiv în România.
Ştrumfii au debarcat în ţara noastră în 1991, prin intermediul unui serial de desene animate, difuzat de Televiziunea Română, iar în 1998, la sărbătorirea a 40 de ani de la naşterea lor, Editura Egmont a publicat o primă carte ilustrată cu celebrele personaje imaginate de artistul belgian Peyo. În anii următori vor apărea astfel vreo 10 cărţi ilustrate, de colorat sau de jocuri, pe diverse formate, mai mici sau mai mari.
(sursa: jurnalul.ro)
Dimensiunea machetei este de 100×80 cm.