„Aventurile lui Pinocchio” de Carlo Collodi

Păpușarul Mănânca-foc dăruiește cinci bani de aur lui Pinocchio ca să-i dăruiască tatălui său Geppetto; însă Pinocchio se lasă amăgit de Vulpe și de Pisică și pleacă împreună cu ele.

A doua zi, Mănâncă-foc cheamă deoparte pe Pinocchio și îl întreabă:
– Cum îl cheamă pe tatăl tău?
– Geppetto.
– Și ce meserie are?
– Face pe săracul.
– Câștigă mult din asta?
– Câștigă atât ca să n-aibă para chioară în buzunar. Închipuiește-ți și dumneata: ca să-mi cumpere un Abecedar a trebuit să-și vândă singurul lui suman: un suman rupt și pră­pădit de ți-era mai mare jalea.
– Săracul! Mi-e milă de el. Uite, ține cinci bani de aur. Du-te repede și-i dă, și spune-i multă sănătate din partea mea.
Pinocchio, nu mai încape îndoială, mulțumi de mii de ori tartorului: se duse să îmbrățișeze rând pe rând toate păpușile din trupă, chiar și pe cei doi jandarmi; și nebun de mulțumire, porni la drum ca să se întoarcă acasă.

Dar nu făcuse nici zece pași, și iată că-i ies în cale: un Vulpoi șchiop d-un picior și un Cotoi orb, care mergeau încet-încet,  sprijinindu-se între ei, ca doi tovarăși de suferință. Vulpoiul, care era șchiop, mergea sprijinindu-se  de  Cotoi:  iar Cotoiul, fiind orb, se lăsa să-i arate Vulpoiul drumul.


– Bună ziua, Pinocchio – îi zise Vulpoiul închinându-se cu smerenie înaintea lui.
– De unde știi cum mă cheamă? o întrebă păpușica.
– Cunosc foarte bine pe tatăl tau.
– Unde l-ai văzut?
– L-am văzut ieri în pragul ușii.
– Și ce făcea?
– Era numai în cămașă și tremura de frig.
– Bietul tata! Dar, slavă Domnului, de azi încolo n-are să mai tremure!
– Cum asta?
– Foarte bine! De astăzi sunt bogat!
– Bogat tu? zise Vulpoiul, și începu să râdă cu un râs mojicesc și batjocoritor: Cotoiul râdea și el, dar ca să nu fie văzut,  se  făcea că-și  piaptănă mustățile  cu  ghearele  de dinainte.
– N-ai de ce să râzi – striga Pinocchio arțăgos.
Îmi pare rău că vă lasă gura apă, însă ăștia, dacă nu vă supărați sunt cinci bănuți de aur.
Și scoase din buzunar, banii pe care i-i dăruise Mănânca-foc.
La sunetul plăcut al banilor, Vulpoiul fără să vrea întinse laba care părea că se vindecase, și Cotoiul holba amândoi ochii, care luceau ca două felinare verzi: dar îi închise numaidecât, așa că Pinocchio nu băgă de seamă nimic.
– Și acum – îl întreba Vulpoiul – ce ai de gând să faci cu banii ăștia.
– Mai întâi, răspunse păpușica – vreau să cumpăr tatei un surtuc țesut numai în fire de aur și de argint și cu nasturi de diamant: și-apoi vreau să-mi cumpăr pentru mine un Abe­cedar.
– Pentru tine?
– Negreșit: deoarece vreau să mă duc la școală și să mă pun cu tot dinadinsul pe învățătură.
– Uită-te la mine! spuse Vulpoiul. Din pricina patimii ăsteia neghioabe de a învața, mi-am pierdut piciorul.
– Uită-te la mine! spuse si Cotoiul. Din pricina patimii ăsteia de a învăța mi-am pierdut lumina ochilor.


În vremea aceasta o mierla albă, care stătea pe un mărăcine din marginea șanțului, ciripi și zise:
– Pinocchio, n-asculta de povețele viclene ale tovarașilor tăi: altfel o să te căiești!
Biata mierlă, mai bine ar fi tăcut. Cotoiul dintr-o săritură, se repezi asupra ei, și fără să-i dea răgaz să țipe, o înghiți dintr-o dată cu fulgi cu tot.
După ce o mâncă și își curăță gura de pene, închise iarăși ochii și începu din nou să facă pe orbul.
– Biata păsărică! spuse Pinocchio pisicii, ce-ai avut cu ea?
– Ca să o învăț minte. Altă dată n-o să-și mai vâre nasul unde nu-i fierbe oala.
Ajunseră la mijlocul drumului, când Vulpoiul, oprindu-se deodată în loc, spuse păpușii!
– Vrei tu să-ți înmulțești banii?
– Cum?
– Vrei tu, ca din ăști cinci bani de aur, să faci o sută, o mie, doua mii?
– În ce chip?
– Foarte ușor. În loc să te întorci acasă, hai cu noi.
– Unde să merg?
– În Ţara Neghiobilor.
Pinocchio se gândi puțin, apoi zise cu hotărâre:
– Nu, nu vreau să merg. Acum sunt aproape de casă, mă duc că mă așteaptă tata. Cine știe, bietul unchiaș, cât o fi oftat ieri când a văzut că nu mă mai întorc. Am fost un copil neascultator și bine îmi  spunea  mie  Greierasul-vorbitor: „copiii neascultători n-or să aibă parte de nimic pe lume”. Și numai eu știu cât am suferit că nu l-am ascultat; chiar aseară în casa lui Manânca-foc era s-o pățesc de-a binelea… Brrr!… Numai când mă gândesc mi se face părul măciucă!


– Așadar, mai zise Vulpoiul, vrei cu orice preț să te întorci acasă? Umblă sănătos, și atât mai rău pentru tine.
– Atât mai rău pentru tine! repeta Cotoiul.
– Gândeste-te bine, Pinocchio, tu dai cu piciorul norocului.
– Norocului! adăugă Cotoiul.
– Cei cinci banuți de aur ai tăi, mâine ar spori la două mii.
– Doua mii! repeta Cotoiul.
–  Dar cum e cu putință una ca asta? întrebă Pinocchio, cu gura căscată de mirare:
– Te lămuresc eu numaidecât, zise Vulpoiul, trebuie să știi că în Ţara Neghiobilor se afla o câmpie binecuvântată, care se cheamă Câmpia Minunilor. Ai să sapi acolo o gropiță, unde o să pui, de pilda, un ban de aur. Astupi gropița cu pământ; o stropești cu puțină apă de izvor, arunci peste ea o mâna de sare, și seara te duci frumușel să te culci. În vremea asta, peste noapte, banul încolțește, iar dimineața când te scoli, întorcându-te în câmpie, ce găsești? Găsești un pom încărcat cu atâția bani de aur, câte boabe are spicul grâului în luna lui cuptor.
– Așa că – zise Pinocchio din ce în ce mai uimit – dacă mi-aș sădi acești cinci bani, a doua zi dimineață, câți bani aș găsi?
–  Socoteala e cât se poate de simpla, raspunse Vulpoiul, poți s-o faci pe degete. Pune că fiecare ban o să-ți aducă cinci sute: înmulțește pe cinci sute cu cinci, si ai să vezi că a doua zi dimineața, o să găsești în buzunar doua mii cinci sute de bani lucioși și sunători.
– Oh! Ce minune neauzită! strigă Pinocchio, începând să joace de bucurie. Cum mi-oi aduna banii îmi opresc pentru mine două mii și ceilalți cinci sute am să vi-i dăruiesc vouă la amândoi.
– Nouă? strigă Vulpoiul, prefacându-se că a fost jignit. Să ne fereasca Dumnezeu!
– Să ne ferească! repeta Cotoiul.
– Ce ființe cumsecade! se gândi în sine Pinocchio: și uitându-si de teatrul papusilor, de tatăl său, de surtucul cel nou, de Abecedar și de toate planurile frumoase ce-și făurise, rosti către Vulpoi și Cotoi:
– Să mergem, vin și eu cu voi.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: