Uite că am ajuns să ne facem probleme și pentru ora de desen. Odată cu venirea unui domn profesor nou,
– Mama, domnul profesor e un pictor cunoscut!
au dat năvală cerințe fel de fel. Și pretențiile.
Cine ne mai vizitează știe că Luca, la fel ca și fratele lui, are o problemă la această materie. Dar ce-i zic eu materie, că de fapt e altceva.
Am încercat, și mărturii sunt nu puține, să aduc în fața lui/lor tot soiul de motive pentru a ne juca alături de culori și vopsele dar unde nu este tragere de inimă și nici talent, nu este!
Cunosc copii care desenează, colorează oriunde îi apucă. Cu pictura e mai greu că ai nevoie de apă și alte cele și nu prea poți să le ții în geantă. Dar ai mei băieți au spus pas acestei îndeletniciri cu o consecvență de neclintit.
Nici mie nu mi-a plăcut să pictez, de colorat am colorat pentru că în ciuda vremurilor în care am copilărit, ai mei au avut posibilitatea dar și disponibilitatea de a ne cumpăra tot soiul de ustensile necesare.
Am mai spus că toată grădinița dar și o bună parte din ciclul primar, toate picturile copilului mic erau negre, bântuite de cele mai groaznice furtuni ori de nopți pline de beznă.
S-a schimbat ceva pe final de clasă a V-a, atunci când au început să apară culorile. Am detaliat aici:
Dar iată că apariția noul domn de desen a schimbat datele. El dorește, ca oricare alt profesor, ca la ora lui să existe implicare maximă dar și picturi pe măsură. Aici eu am o problemă; dacă nu ai talent, nu ai și nici desenele tale nu vor arăta altceva.
La ultima întâlnire tema a fost „Case sub apă” iar aici au avut de respectat niște cerințe. În pictura lor trebuia să se regăsească niște case, apa – evident și un pește ori mai mulți, după inspirație.
La finalul orei, domnul a făcut o evaluare și rostirile nu au fost tocmai prietenoase. Să nu vă închipuiți că știu asta de la Luca, pentru că el nu povestește de la școală decât foarte puțin și nu în timp util ci mult după, dar m-am întâlnit cu o mamă a unei colege și de acolo știu cum a fost. Domnul nu a fost încântat de unele rezultate, poate cum era și firesc, dar nici nu a pomenit nimic de implicarea și determinarea elevilor, unii dintre ei – printre care și al meu – fiind adevărate antitalente.
Așa stând lucrurile, copilul a luat acasă plasa cu ustensilele de desen și a așteptat până în ultima clipă să-l facă, pentru a-l putea arăta la oră. La ceas de seară a trebuit executat pentru că nu se putea prezenta a doua zi fără el și s-a tot gândit ce anume să facă.
Mi-am adus aminte că am văzut, cândva, un desen ce mi-a plăcut foarte mult, care reprezenta un pește supradimensionat iar pe el niște căsuțe mici. Nimic mai potrivit!
I-am spus, la fel ca și domnul profesor, să-l facă mai întâi în creion ceea ce a și făcut. Cu stângăcii, dar singur, a reușit să-l termine pentru ca mai apoi să-l picteze.
Aici a fost altă corvoadă, pentru că apa, mizeria și toate culorile astea amestecate îi crează un disconfort major. Am repetat, pentru a nu știu câta oară, manevrele care elimină toată murdăria și a fost mai bine. L-a colorat cum a dorit și a fost extrem de încântat de ceea ce se contura. Multe aprecieri au fost rostite în timpul execuției!
La final, când s-a ajuns la fond, pentru că nu a reușit să obțină nuanța de albastru dorită, a folosit o culoare acrilică din trusa mea. Cât despre rezultatul muncii lui, nu există încântare mai mare!
Și așa, în fiecare săptămână, vom avea acest disconfort. Eu totuși nutresc speranța că vor fi și teme pe care le va putea exprima prin această modalitate: desen. E foarte greu dacă nu există tragere de inimă dar nu are încotro.
Poate o piatră mare trebuia să existe și la el și dacă nu a fost matematică ori engleza, este desenul și sportul. Fiecare cu ale lui!
Conform psihologilor, culoarea este proiecția externă a sentimentelor și emoțiilor proprii. Copilul o transpune în desenele lui, iar așa, se poate interpreta ceea ce simte și unde îl putem ajuta. Ce vă doresc eu? Inspirație și răbdare, implicare și dorință de-a schimba ceva. Uneori este mare nevoie de-a interveni cât mai grabnic cu putință.
L.E. Așa cum am anticipat, corul contestatarilor a fost destul de vocal. Domnul a aruncat o privire, restul nici nu mai contează. Dacă copiii vor dori să aibă notă maximă, vor trebui să dovedească cunoștințe de cultură a artei. Iar noi, cei de pe margine, va trebui să dovedim că resursele răbdării noastre pentru a înțelege desfășurarea lucrurilor sunt nebănuite și nesecate.
De ce trebui să complicăm inutil lucrurile? Dacă exista aplecare și talent spre acest domeniu, n-am fi optat pentru un liceu de artă? In fine, mergem mai departe că n-avem încotro. Sau, avem?
Și cred că cel mai bine este să mergem în ritmul nostru, atât cât se poate și cum se poate. E cea mai înțeleaptă decizie pentru a ne proteja.
