Nu cred că există zi în care eu să nu privesc cerul. O obișnuință la fel ca spălatul pe dinți. 🙂
Am citit undeva, nu mai știu unde, că sunt oameni care nu ridică ochii spre cer. Dar, oare, și-au pus ei vreodată întrebarea cât pierd?
Mă gândesc că nu a avut cine să-i îndrume să folosească și această supapă, asta pentru că imaginile pe care le oferă cerul și norii lui sunt tămăduitoare.
Sunt zile, ca cea de astăzi, în care cerul a fost curat, curat și de un albastru ce aducea cu cel de la Voroneț. Foarte frumos dar răcoare, nu ca-ntr-o zi de vară, atunci când căldura îți mângâie obrajii și alintă nasul.
La finalul săptămânii am prins un cer superb, e drept că nu aici ci la capitală, iar pentru că nu puteam rata așa ceva, am oprit și am fotografiat pe-ndelete.
Ba, la un moment dat a apărut și o gaură-n cer că nici n-am zis că nu avem vizitatori.
De aceea îmi place peste măsură să călătoresc cu avionul pentru că știu că de acolo, de sus, imaginile sunt și mai spectaculoase. Am avut plăcerea de a prinde apusuri și răsărituri care m-au teleportat în alte lumi.
Ah! apropo de alte lumi; oare cum o fi cerul lor de acolo? Până când va veni cineva de pe Marte ori Venus, nu putem decât să ne imaginăm și când vine vorba de imaginație, limite nu există.
Aveți momente în care țopăiți prin galaxii? Dar cu capul în nori, mai sunteți?
