Nu știu dacă chiar sunt mărunte dar îmi place cum sună. E vorba despre bucuriile pe care mi le aduc meșterirea acestor machete, hobby-ul care a plecat din casă pentru a se alătura și altor copii.
Mă încântă atunci când, după ce machetele pleacă de acasă, se întorc la mine remarci despre cum au fost primite. Despre pasiunea cu care le confecționez nu mai este nevoie să pomenesc dar despre cuvintele ori imaginile pe care le văd aș vrea să mai detaliez.
În nebunia cotidiană nu mai avem răgaz să mai povestim cu cei cu care, la un moment dat, am colaborat. Eu una doresc să aflu cum au fost primite, văzute, percepute lucrușoarele pe care eu le confecționez. De aceea sun ori trimit mail-uri pentru a ști că cel/cea de la celălalt capăt este cu sufletul împăcat. Nu am considerat niciodată că gata!, am prins o comandă, o trimit și nu mă mai interesează ce s-a întâmplat și după. Îmi face bine să știu că mă pot întâlni ori pot vorbi, din nou, cu cea care mi-a încredințat o sarcină de îndeplinit.
Din convorbirile telefonice pe care le am, în ciuda întrebărilor amănunțite pe care le pun, sunt dăți în care intervine ceva care întrerupe comunicarea sau mai bine zis înțelegerea ei.
În după-amiaza asta am primit două fotografii de la o dăscăliță care și-a pregătit din timp începerea anului. Sunt machete confecționate la începutul verii și trimise la momentul oportun pentru a putea fi montate pe pereți. Și iată cum a ieșit!
Mulțumesc frumos, Anamaria Stanca! Pentru colaborare și încredere dar și pentru provocare. Cele transmise mi-au uns sufletul. 🙂
