Școlărel de clasa a V-a – „Lungul drum către Santa Cruz” de Michael Ende

Uite că plecarea într-o călătorie a scos din raft cartea aceasta, „Lungul drum către Santa Cruz” de Michael Ende. Nu mai am idee când am achiziționat-o și nici de ce nu știam de prezența ei în biblioteca noastră. Nu de mult, atunci când am terminat de citit Punci cu porunci, credeam că am citit toate cărțile pentru copii scrise de Michael Ende, dar uite că nu e așa. Am descoperit că mai era una pitită chiar sub nasul nostru iar bucuria a fost și mai mare că am găsit-o.
Și-a făcut loc în bagajele noastre și abia așteptam să vedem despre ce este vorba și în ce lume ne mai duce iscusitul autor.

Și uite așa am făcut cunoștință cu Hermann, un băiețel de treisprezece ani, care îndeplinește o rutină zilnică: se trezește și merge la școală. Asta nu înainte de a mânca. Această secvență nu este prea plăcută pentru că-i însoțită de o mulțime de atenționări venite din partea părinților care nu mai contenesc să-i reamintească micului școlar greșelile pe care le face și pe care ar trebui să le elimine.

– Hermann, termină cu bălăceala aia din castron, spuse tata.
– Și, Hermann, bea-ți odată laptele, adăugă mama.
– Hai odată cu laptele ăla și n-o mai face pe surdul, se răsti din nou tata.
– Știi foarte bine că trebuie să te grăbești, se băgă din nou în vorbă mama.
– Și Hermann, vezi să nu te mai mocăi pe drum… sări cu gura tata.
– …că altfel iar o să-ntârzii la școală, duse mama vorba până la capăt.
– Cu notele tale… Doamne păzește să mai întârzii la ore, îi aduse aminte tata.
– Avem și așa destule pe cap acum, cu pojarul Carlei, spuse mama. Toată noaptea a ținut-o micuța numai într-un plâns.
– Și încă ceva, Hermann. Fii și tu mai atent cu ușa aia când ieși. Vreau să spun, să n-o mai lași să se trântească, după cum ți-e obiceiul… nu-l slăbi tata.
– …că iar o scoli pe surioara ta, Hermann. Și știi doar cât e de bolnăvioară, continuă mama rugămintea tatălui. (pag. 3)

Ei bine, cum credeți că a reacționat Hermann? Sau mai bine spus, cum ați fi procedat voi la așa desfășurare de forțe. Eu una, trebuie să mărturisesc că aș fi trântit ușa. De ce? Pentru că e groaznic ca de la prima oră a dimineții să ai parte de așa dialoguri, dar ce spun eu dialoguri… reproșuri în toată regula.

Băiatul nu numai că trântește ușa dar mai și stă să asculte dacă se aude plânsul surorii sale, după care o zbughește.

Afară era o vreme care numai către școală nu te îmbia. Mai degrabă te-ai fi afundat și mai tare în așternuturile moi și calde. Era rece, mohorât și o ploaie săcăitoare reușea să  ți se strecoare pe lângă gulerul pelerinei, ceea ce dădea o senzație neplăcută.

Hermann pornește spre școală așa, ca pe pilot automat, pentru că el merge către ea dar gândurile sunt peste tot dar numai acolo nu.
Om fi scăpat vreunul dintre noi de așa stare? Nu vi s-a întâmplat ca în drum spre școală, serviciu ori mai știu eu ce loc pe care-l frecventați zilnic, pașii să vă poarte înspre acolo dar gândurile să fie îndreptate înspre cu totul altceva? Eu una am avut parte de aceste trăiri de care-mi aduc aminte cu plăcere dar și cu un zâmbet în colțul gurii. Un singur exemplu vreau să amintesc: la începuturile activității mele în câmpul muncii, în fiecare iarnă, în perioada în care brazii erau împodobiți în case, până să ajung la muncă, număram toate instalațiile care erau aprinse. Dacă numărul lor era fără soț, încetineam pasul pentru a mai aștepta să mai clipocească una: consideram că un număr cu soț îmi va transforma ziua înt-una reușită. 🙂

Așa și personajul nostru trece prin tot soiul de gânduri, asta în funcție de persoanele cu care-și intersectează drumul. Și cum singurul lui însoțitor este imaginația, aceasta nu contenește a-l purta în cele mai bizare scenarii.

Unul care e puțin diferit este acela în care Herman îl întâlnește pe cerșetorul Einstein, cel care-i mărturisește că poate călători în timp. Pentru a-i demonstra că are dreptate, îi cere băiatului puținii bani pe care-i are și pleacă. Ce anume trebuia să-i demonstreze vagabondul? Că poate spori mica sumă de bani, repede și fără nici un efort. Ori Hermann cade pradă păcălelii precum a căzut și Pinocchio. 🙁

Rămâne să-l aștepte pentru că jumătate de oră atât cât a spus că durează, nu e o perioadă de timp foarte îndelungată. Numai că s-a prelungit așteptarea iar când Hermann a socotit că nu mai are vreme de pierdut, îi lasă lui Einstein un mesaj.

Și pleacă, fără nici un ban în buzunar. La metrou, acolo unde merge pentru a lua trenul către casă, îl vede pe Einstein zăcând beat, alături de el fiind o sticlă de vin. 

Ajunge acasă obosit, murdar și ud până la piele dar și cu febră. Cum e întâmpinat băiatul? Pentru câteva indicii, priviți imaginea de mai jos. Nu uitați să faceți o comparație cu cea de la începutul poveștii. Nu-i așa că totul e bine când se termină cu bine?

 

Lasă un răspuns