Lecțiile finale de grad stau în așteptare. De ce? Pentru că e vacanță!
Însă doamnele care trebuie să le susțină numai vacanță nu au. Pregătirile sunt în toi iar provocările pe măsură.
Am apreciat întotdeauna efortul pe care-l cere o astfel de lecție pentru că totul, dar absolut totul trebuie suportat de cea care o dă. Poate or mai fi situații când mai ajută și părinții, nu neg asta, dar de cele mai multe ori educatorul, învățătorul ori profesorul trebuie să scoată bani din buzunar. Iar ei sunt amortizați destul de greu. 🙁
Provocarea este și mai mare dacă aceste lecții demonstrative se țin în compania unor copii de 3 ani.
Vă rog să faceți un exercițiu de memorie și să vă imaginați cum e în această situație. Ce înseamnă să ții douăzeci și de copii de vârsta menționată mai sus cu atenția trează dar și curioși, pentru a colabora cu tine.
Cum e să ai patru proiecte, să deschizi trei centre să faci întâlnirea de dimineață, tranziții și tot ce ține de o astfel de activitate? Pentru că asta trebuie să facă un educator, nu numai la lecția demonstrativă ci în fiecare zi.
Dar e posibil așa ceva în fiecare zi?
Dacă mă întrebați pe mine, cea care privește din exterior dar care cunoaște fenomenul, nu, nu e posibil! Nu ai timpul și resursele financiare pentru a face așa ceva oricâtă bunăvoință ai avea. Ar trebui să nu ai familie și nici altceva de făcut și tot ai întâmpina greutăți.
Și atunci, doamnele ori domnii care sunt la inspectorat, doamnele ori domnii care sunt prin minister, de ce nu văd și nu procedează în consecință?
Cui folosește prosteala asta, pe față?
Cui folosește un educator vlăguit și demotivat?
De ce nu se poate adopta o soluție care să poată fi și pusă în practică, nu doar la nivel declarativ?
Cum poate face un educator un scenariu al activității prestate alături de copii, în fiecare zi, și să-l mai scrie și de mână?
Iar întrebările sunt așa de multe!
Știu, ele nu se doresc a fi puse și nici comentate dar dacă ne facem că nu vedem, dacă ne facem că totul e ok, la ce ne folosește?
Un copil trebuie să activeze într-o grupă în care numărul colegilor lui să nu fie de ordinul zecilor pentru că în cele mai multe situații efectivul unei grupe depășește 25 de suflete. E valabil și în clasele de la școală.
La toate astea trebuie (pentru că nu poate fi omis) să spun că nici implicarea părinților nu este așa cum ar trebui. Implicarea lor reală, nu doar la stadiul de dat din mâini și criticat.
Sunt și eu părinte, de 22 de ani și am văzut și trăiesc în continuare toate experimentele care se desfășoară pe noi, pe copii, pe cadre. Am ajuns o masă de cobai pe care fiecare nou venit vine să experimenteze ce-i trece prin cap uitând, de cele mai multe ori, de unde a plecat și de ce anume știe el din experiența personală.
Oare dacă am fi mai corecți și mai cinstiți cu noi nu am avea de câștigat?
Dar după cum merg lucrurile se pare că asta se dorește: o masă de manevră, prost pregătită/îndobitocită.
În colaborările mele întâlnesc oameni devotați, care doresc să-și facă meseria cu simț de răspundere, cu tenacitate și profesionalism. Numai ei știu cât înghit și ce acrobații trebuie să execute pentru a păstra un echilibru între casă și serviciu.
Le lucrez cu infinit drag, vorbesc mult și caut să vin în întâmpinarea nevoilor lor pentru a le ușura munca. De multe ori și reușesc spre bucuria mea, a noastră.
Așa am ajuns să-i confecționez unei doamne pe care mi-aș fi dorit ca și fii mei să o aibă educatoare, niște machete pentru prezență. Ele vor fi folosite de niște copilași de trei ani care vor fi împărțiți în patru grupe: a Furnicuțelor 
… a Buburuzelor
… a Albinuțelor
… a Fluturașilor
Copiii vor trebui să asocieze imaginea pe care o vor avea la ecusonul din piept cu imaginea machetei. Acolo, pe machetă, vor nota prezența.
Mai e puțin și lecția va începe. Țin pumnii strânși doamnei și sunt convinsă că nu are cum să nu fie totul ok având în vedere ce mult s-a pregătit.
Detalii machete: dimensiunea lor este de 50-60 centimetri înălțime.
