machetedidactice.com

„Visătorul” de Ian McEwan

Cu toate că în ultima vreme cărțile pentru copii citite atârnă în balanță sensibil mai greu, iată că am strecurat o carte care este și pentru copii, dar și pentru adulți deopotrivă. Luca a tot tras cu ochiul și a întrebat de fiecare dată:

– Mama, îmi citești puțin din cartea ta?

Și da, i-am citit, așa cum fac de fiecare dată, neputându-l refuza.

– Termin cartea mea și o citesc și eu!

20170304_123150

Sunt curioasă cum o vede el, cu ochii și sufletul de copil. Acum pot spune doar cum am văzut-o eu și ce stare de bine mi-a produs. Pentru că, precum personajului principal, un băiețel de 10 ani pe nume Peter Fortune, și eu am trăit de multe ori stările pe care el le povestește. Așadar, știu cum e și cred că multă lume poate spune asta.
Povestea asta ar trebui cunoscută de mai mulți, pentru că te face să privești lucrurile din altă perspectivă. Lumea îl considera pe Peter un copil „dificil” cu toate că manifestările lui nu te duceau cu gândul la asta.

Nu azvârlea sticle de lapte în gardul ce împrejmuia grădina, nu-și turna sos de roșii în cap, prefăcându-se că e sânge, și nici nu se repezea cu sabia la gleznele bunicii, deși îl mai treceau din când în când prin cap astfel de lucruri. Mânca de toate, în afară de legume – cu excepția cartofilor -, pește, ouă și brânză. Nu era nici gălăgios, nici mai murdar și nici mai prost decât alți copii pe care-i cunoștea. (pag. 13)

În ciuda celor enumerate mai sus, Peter era considerat „dificil” pentru că era… tăcut. Și dacă e să ne oprim puțin și să ne gândim, câți dintre noi, adulții, nu avem tendința de a cataloga așa un astfel de copil? Ceea ce poate fi o abordare eronată.

Adevărul că adulților le place să-și închipuie că știu ce se petrece în mintea unui băiat de zece ani. Și e imposibil să știi la ce se gândește cineva dacă nu rostește nici o vorbă despre asta. (pag.14)

E minunată soluția pe care o alege băiatul pentru a ieși din diferite situații conflictuale.
Peter are o soră, pe Kate, cu care o bună bucată de timp a împărțit camera. O plăcea pe Kate pentru că era veselă și-l făcea să râdă. Unde mai pui că atunci când vreun coșmar îl trezea în creierii nopții, Kate era acolo, aducându-i o mare ușurare. Dar bineînțeles că existau și situații în care tensiunea dintre ei creștea iar atunci se călcau reciproc pe nervi. După o astfel de ceartă, părinții au ajuns la concluzia că trebuie să-i despartă și așa, cei doi frați au ajuns să aibă camere separate iar după o perioadă de timp, Peter a simțit nevoie să vadă cum mai stau lucrurile în camera pe care o părăsise cu ceva vreme în urmă. Ce s-a întâmplat acolo, alături de păpușile lui Kate, trebuie să descoperiți singuri. 🙂

O altă poveste de excepție este aceea intitulată „Motanul”. E atât de sensibilă și îți oferă așa de multe teme de gândire.
Cine dintre noi nu s-a gândit vreodată cam cum ar fi să faci schimb de trup cu un animal, dar mintea să-ți rămână cea omenească? Oare ce animal ai prefera? Unde ai trăi; în apă, în aer ori pe pământ? Sau poate… sub pământ? Incitant subiectul încât nu ai cum să nu fii prins de el.
Mi-a mers la suflet cum a putut băiatul să-i ofere bătrânului motan un moment de glorie. Ultimul! Și mi-a mai plăcut asta:

Cele două spirite au plutit în aer, față în față. Și apoi, dintr-o dată, Peter a știut ce voia și ce trebuia să facă. Zbură către William Motanul și se opri în aer. Trupul lui stătea deschis ca o ușă și arăta atât de îmbietor, atât de primitor… Coborî și păși înăuntru. Cât de bine era să te îmbraci în pisică! Nu era deloc vâscos, așa cum își imagina el că sunt măruntaiele. Era uscat și călduț. Se lăsă pe spate și își introduse brațele în labele din față ale lui William. Capul i se potrivea perfect în interiorul capului de motan. Se uită înspre propriul trup chiar în momentul în care spiritul lui William dispărea în el. (pag. 58)

Nu știu dacă ați fost vreodată asemuit cu vreun animal sau dacă ați fost întrebați pe care l-ați prefera. Dar eu pot mărturisi că mie, acasă, mama îmi spunea „vulpea”. Și zău, aș intra în pielea unei vulpi să văd cum este!

Cu fiecare poveste care urmează, cartea devine și mai frumoasă, te îmbie și pe tine la exerciții de imaginație. Bunăoară, de multe ori mi-am imaginat, atunci când am văzut manifestări nepotrivite făcute de părinți – copiilor lor, cum ar fi ca aceștia din urmă să crească și să se inverseze rolurile. Uau! Oare cum s-ar termina aceste dispute?
În toate povestirile din carte întâlnim caractere pozitive și negative delimitate foarte clar și simplu.
Ca părinte ai ocazii să vezi că lumea secretă a copiilor există și este foarte vie iar tu trebuie să ai abilitatea de a ști de ea pentru a te putea strecura, asta dacă-ți este permis. E bine să nu punem etichete și să avem discernământ dar și răbdarea de a ne înțelege copiii. Poate că unii dintre noi nu au avut parte de același tratament dar asta nu înseamnă că trebuie perpetuat acest comportament.

„Stând în acea seară între cele două grupuri, cu valurile mării rostogolindu-i-se pe picioarele goale, Peter și-a dat seama de un lucru teribil: într-o bună zi va părăsi grupul celor care se joacă și aleargă și se va alătura grupului care stă şi vorbește. Va fi preocupat de muncă, bani și taxe, chei și cafea, stat și vorbit, mai ales nesfârşit stat…”.(pag. 155)

Lectură plăcută!

„Visătorul” de Ian McEwan

Lasă un răspuns

%d