machetedidactice.com

„Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne

Din capul locului cred că trebuie specificat faptul că dacă nu ai idee de atrocitățile comise de naziști nu ai cum să înțelegi, cu adevărat, povestea spusă de John Boyne. Spun asta pentru că am văzut că e recomandată și copiilor.

Am avut ocazia să vizitez Lagărul de exterminare de la  Auschwitz-Birkenau și vreau să mărturisesc că ceea ce se poate vedea acolo nu are cum să nu te emoționeze. Nu are cum să nu te facă să te gândești la ce anume a determinat asemenea comportamente și de ce unii dintre semenii noștri au ales să comită aceste atrocități. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să meargă și să vadă, să miroasă și să audă ceea ce răzbate din acele ziduri. Și după atâta vreme, mirosul de carne arsă se simte iar atmosfera este extrem de apăsătoare.

img_0786

img_0787

img_0788

Personal, am avut parte de un ghid care cred că studiase actoria la viața lui pentru că a fost atât de dibaci și pregătit că ne-a introdus în acea atmosferă mai mult decât mi-aș fi dorit.

img_0688

img_0691

Principalul lagăr din Oświęcim a fost Auschwitz I. În august 1944, aici trăiau aproximativ 16.000 de prizonieri – 10.000 de evrei, 4.000 de polonezi şi 3.000 alte etnii. Tot aici se afla şi administraţia SS (Standortverwaltung), comandantul garnizoanei locale şi comandantul de la Auschwitz I, care era superior celorlalţi doi comandanţi.
Auschwitz I era şi sediul principal al departamentului politic şi al departamentului de muncă a deţinuţilor. Aici erau instalate şi companiile SS – DAW, DEST şi Deutsche Lebensmittel GmbH. De asemenea, în lagărul principal se aflau şi majoritatea magaziilor cu provizii şi a atelierelor de muncă.

a1_24

img_0693

20080606_1912986483_wyzwolenie_1

În suburbiile oraşului polonez Oświęcim, germanii au construit cel mai mare centru de ucidere în masă. În cinci ani, în complexul de lagăre de concentrare de la Auschwitz au murit un milion de oameni – evrei, ţigani, polonezi, ruşi etc. – fără ca nimeni să poată face nimic. În ianuarie 2017 se comemorează 72 de ani de la eliberarea Lagărului de Concentrare de la Auschwitz de către trupele sovietice. Evacuarea lagărului de către germani a început la jumătatea lunii ianuarie, în 1945, dar Armata Roşie a deschis porţile lagărului abia pe 27 ianuarie.

img_0694

Baza lagărului de concentrare de la Auschwitz a fost constituită din 22 de barăci din cărămidă construite înaintea războiului în suburbiile oraşului polonez Oświęcim, aflat la 50 de kilometri vest de Cracovia, la confluenţa râurilor Vistula şi Soła. În timp, lagărul s-a extins – atât în termeni organizaţionali, cât şi spaţiali. La momentul apogeului dezvoltării sale, anume în vara lui 1944, Auschwitz deţinea 40 de kilometri pătraţi, unde erau deţinuţi aproximativ 135.000 de oameni, ceea ce însemna numai 25% din numărul total al oamenilor închişi în întreg sistemul lagărului de concentrare.
Auschwitz I era şi sediul principal al departamentului politic şi al departamentului de muncă a deţinuţilor. Aici erau instalate şi companiile SS – DAW, DEST şi Deutsche Lebensmittel GmbH. De asemenea, în lagărul principal se aflau şi majoritatea magaziilor cu provizii şi a atelierelor de muncă.

img_0701

Pe parcursul celor cinci ani de existenţă, modul de operare al lagărului s-a schimbat mult: de la un lagăr al cărui raison d’être era izolarea elementelor sociale considerate inamice de către regimul nazist – aşa cum se decisese la început, în 1940, fără să fie, de fapt, implementat – la un lagăr de concentrare, un spaţiu unde prizonierii erau anihilaţi treptat şi cu toate ustensilele la îndemână (înfometare, muncă silnică, boli etc.), şi, în final, la un nou tip de lagăr, un centru de exterminare imediată după modelul oferit de Treblinka sau Bełżec. Aşadar, istoria, conform acestor etape, poate fi împărţită astfel: de la fondare, din 1940, până în primele luni ale lui 1942, Auschwitz a funcţionat exclusiv ca un lagăr de concentrare, unde numai munca te elibera – conform dictonului macabru ce străjuia intrarea în lagăr –, iar din 1942 până în octombrie 1944, lagărul a continuat să fie unul de concentrare, dar simultan, funcţiona şi ca cel mai mare centru pentru uciderea în masă a evreilor, polonezilor sau ţiganilor aduşi aici.

img_0711

img_0715

img_0721

img_0725

Totul este impresionant, dar hainele de copii mici precum și jucăriile lor reprezintă imagini de-a dreptul sfâșietoare.

 img_0728

img_0729

Atunci când am vizitat acest loc mă apropiam de 43 de ani și tocmai de aceea privirea mi-a căzut pe valiza Belei Stadler care și ea, ca și mine, avea  aceeași vârstă atunci când a ajuns la Auschwitz.

                               img_0730 img_0738

img_0745

Birkenau era cel mai mare dintre lagărele care compuneau complexul de la Auschwitz. A operat timp de trei ani, având mai multe funcţii. Construcţia sa a început în octombrie 1941 şi s-a dorit a fi un lagăr pentru 125.000 de prizonieri de război. S-a deschis în martie 1942, ca o aripă a lagărului de la Auschwitz, dar a funcţionat, concomitent, şi ca un centru de exterminare a evreilor. În faza finală, din 1944, a devenit şi locul unde prizonerii erau concentraţi înainte de a fi trimişi la muncă în industria germană.

Aproximativ 90% dintre victimele Lagărului de Concentrare de la Auschwitz au murit la Birkenau. Iar nouă din zece erau evrei. De asemenea şi peste 70.000 de polonezi şi-au găsit sfârşitul la Birkenau. (sursa: historia.ro)

img_0797

img_0800

img_0804

img_0806

Tocmai de aceea, prin prisma celor trăite acolo, cartea de față, „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne capătă alte valențe. L-am și văzut, șezând lângă gard, cu privirea pierdută și înfricoșat peste putință. Nici nu știu dacă-mi pot imagina așa trăire!

20170105_171026

Bruno este un băiețel care a avut nenorocul (sau poate norocul dacă privești din alt unghi) de a se fi născut într-o familie în care tatăl era comandant și apropiat al furerului. Avea 9 ani și trăia la Berlin o copilărie lipsită de griji, dar cu mai multe reguli de respectat. Mai avea o soră, Gretel, mai mare decât el și o mamă destul de rigidă. Și mai avea trei prieteni foarte buni.
Într-o zi totul se schimbă atunci când tatăl său este detașat în alt oraș acolo unde trebuie să coordoneze activitatea unui lagăr. Evident că cei doi copii nu știu cu ce anume se ocupă tatăl asta pentru că noua casă era despărțită de un gard, dar și la mare depărtare de lagăr. Băiatul privea pe fereastra din camera sa ce se întâmpla peste gard, dar nu avea avea idee ce se petrecea cu adevărat acolo. Credea că este un oraș, în care viața se desfășoară relativ la fel însă nu pricepea de ce nu are voie să treacă dincolo și nici de ce nu se poate juca cu nici un copil.
După o perioadă în care încearcă să se acomodeze, copilul, din dorința de a explora ținutul, ajunge să-l cunoască pe Shmuel, un băiețel evreu, ce era deținut în lagărul condus de tatăl său.

Dar chiar în ace moment, în depărtare văzu un punct și își miji ochii pentru a vedea ce e. Bruno își aminti o carte pe care o citise, în care un om se rătăcise în deșert, și pentru că nu avusese nici alimente și nici apă timp de mai multe zile, începuse să-și imagineze că vede restaurante minunate și fântâni uriașe.
Însă, în timp ce reflecta astfel, picioarele îl duseră pas cu pas din ce în ce mai aproape de punctul din depărtare, care între timp devenise o pată, apoi se transformase într-un strop. Și curând după aceea stropul deveni o siluetă. După care, când Bruno se apropie și mai mult, văzu că nu era nici punct, nici pată, nici strop, nici siluetă, ci o făptură.
De fapt, era un băiat. (pag. 110)

Băieții se împrietenesc, de altfel Shmuel fiind singurul prieten al lui Bruno, și poartă tot soiul de discuții, dar cu grijă în a ocoli subiectele care i-ar putea despărți. Bruno păstrează secretul său și nu spune nimănui despre noul prieten, asta pentru că-și dă seama că ar rămâne fără el. Are o încercare de a-i destăinui surorii lui, dar când vede ce reacție are aceasta, îi mărturisește că prietenul este … imaginar.
La un moment dat, Shmuel îl povestește motivul tristeții lui, acela de-a nu-și mai găsi tatăl iar Bruno se oferă să-l ajute să-l caute. Cum acest lucru nu era posibil, ei fiind despărțiți de gardul de sârmă ghimpată, Shmuel îi spune că-i poate face rost de o pijama în dungi, așa ca a lui, altfel putând trece pe sub gard fără a-l observa nimeni.

Shmuel se aplecă și ridică partea de jos a gardului, dar nu putu decât puțin, astfel încât Bruno nu avu altceva de făcut decât să se rostogolească pe dedesubt, reușind astfel să-și umple de noroi pijamaua în dungi. Râse când se privi. Nu fusese niciodată în viața lui atât de murdar, dar se simțea minunat. Shmuel zâmbi la rândul lui și cei doi băieți stătură o clipă stingheriți, neobișnuiți să fie de aceeași parte a gardului.
Bruno simți nevoia să-l îmbrățișeze pe Shmuel, doar pentru a-i da de înțeles cât de mult îi plăcea și cât de mult se bucurase vorbind cu el în ultimul an.
Shmuel simți nevoia să-l îmbrățișeze pe Bruno doar pentru a-i mulțumi pentru toată amabilitatea și darurile de mâncare și pentru faptul că-l va ajuta să-l găsească pe papa. (pag. 208)

Mi-ar fi plăcut un alt final, mai bine spus aș fi așteptat un alt final pentru că cel ales de autor este dramatic. Ca de altfel tot ceea ce s-a întâmplat acolo.
O carte care ar trebui citită atunci când nu aveți sufletul prea încărcat pentru că o va face ea. Cu siguranță!

P.S. Am descoperit că există și o ecranizare. Eu nu am apucat să o văd, dar o voi face. Poate doriți și voi.

Lasă un răspuns

4 gânduri despre “„Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne”

%d