Am terminat anul 2016 și început 2017 în compania lui Carmen Firan. Sunt așa de fericită că am descoperit această scriitoare deosebită care-mi merge la suflet, că am achiziționat tot ce a apărut pe piața noastră. Cea care mi-a facilitat întâlnirea este revista „Literatura de azi” acolo unde Carmen Firan semnează o rubrică săptămânală.
Despre Carmen Firan mai puteți citi dacă accesați link-ul de mai jos.
„Dialogul vântului cu marea” și un îndemn: citiți!
De data asta începutul de an a avut valențe americane, asta pentru că cititorul fascinat de măreția și legenda orașului New York are posibilitatea să descopere în cartea „Miracole mici și mijlocii! viața culturală a metropolei americane și nu numai. Alături de autoare avem posibilitatea să vedem spectacole neconvenționale, să urmărim piese de teatru experimentale, să vizităm galerii de artă pe care de altfel, pentru unii dintre noi, acest lucru ar fi practic imposibil.
Pentru cei care nu știu, Carmen Firan trăiește în minunatul oraș american, New York, din anul 1997.
Când am ajuns în America m-am simțit ca Magellan. Fusesem cucerită și cucerea la rândul meu. New Yorkul era locul potrivit pentru scufundări la mare înălțime. Am început prin a-mi plăcea totul de-a valma. După un timp m-am liniștit și am început să privesc de aproape, mai ales că de-acum mă atârnasem și eu de cardul de social security închis pe fundul unui sertar. Am deschis ochii și am ciulit urechile cum faci când te trezești în întuneric, într-un loc străin, după ce petrecerea s-a terminat, s-au stins luminile și ultimul a tras ușa după el. Nu mă simțeam dislocată, nu încercam nici crize de identitate, nici nostalgii, eram cu toate simțurile încordate intens și viu aici. (pag. 13)
Cartea este împărțită în trei părți:
Eseuri … de moment
Cronici de carte și de spectacol
Note de călătorie
În prima parte facem cunoștință cu simptomul și sindromul Obama, descoperim un horoscop al limbii pe care eu l-am considerat foarte interesant și captivant, suntem invitați să răspundem la anumite întrebări, una dintre ele fiind: „Ce traducem – autori sau cărți?” ori asistăm la anumite paralele între viața de „dinainte de New York” și cea actuală, totul cu un umor fin și cu spirit de observație amănunțit.
Asemeni tipologiilor umane și formelor de energie, cuvintele, la rândul lor, ar putea fi catalogate, ca într-un Horoscop al limbii, în cuvinte de apă, aer, de foc și de pământ.
Cuvintele de apă sunt proprii limbii fluide, supleței și flexibilității de comunicare, subiecților care se exprimă ușor, au prezență de spirit și sunt dezinhibați în interiorul limbajului.
…Cuvintele de aer au transparența esențelor. Sunt asemenea parfumurilor fine picurate pe încheietura sensibilă a mâinii, respirației de grație și gândul cel intim rarefiat ca aripa unui înger coborâtor din spațiile divinității.
…Cuvintele de foc sunt expresia personalității energetice, spirite revoluționare, aventurierilor de anvergură, mărșăluitorilor de fond care țin pe umerii lor campionii curajului.
…
Cuvintele de pământ însoțesc naturile telurice. Se asociază cel mai ușor cu spiritele pozitiviste, introvertite, frământate de descoperiri care pot să nu fie nicicând relevate (pag. 59)
În partea a doua ne sunt prezentați o parte din artiștii români care participă la efervescenta viață creativă a celebrei metropole.
Andrei Codrescu este autor, actor, comentator al propriului text – o parabolă religioasă și politică despre fanatismele secolului XX, o trecere autobiografică prin sisteme și lumi fracturate de războaie, falși Mesia, fundamentalism și dictatori. (pag. 94)
Scriitoarea ne prezintă și expozițiile a doi pictori români : Klara Tamaș și Sasha Meret dar ne oferă și informații despre regizorul Andrei Șerban, cel care…
În acest august fierbinte toată lumea visează să prindă un loc la Cymbeline, una dintre piesele shakespeariene cele mai stufoase, devenită în concepția regizorală a lui Andrei Șerban un poem cu rigori clasice, cu o puternică simbolistică a visului. a autorității destinului, înțelepciunii și pragurilor fantastice care scindează realitatea. (pag. 98)
În partea a treia a cărții suntem transportați în Patagonia pentru ca mai apoi să călătorim în India. Aici, în aceste destinații exotice aflate la capătul lumii, unde se amestecă halucinat culorile și mirosurile carnale specifice unei asemenea aglomerări umane, Carmen Firan reușește să ne facă să credem că și noi am fost prezenți.
Urc în microbuz bucuroasă că am scăpat de data asta fără nici un elefant sau vreun colier de care n-am nevoie. Microbuzul e plin, rămân în picioare şi mă sprijin de rama ferestrei deschise din faţa mea. În acel moment o duzină de brăţări îmi alunecă pe mână. Încerc să le scot pentru a i le înapoia tânărului care îmi zâmbeşte larg de pe trotuar, dar el insistă lăudându-şi marfa, îi spun că nu le vreau dar se face că nu înţelege, îi spun că n-am bani, „later,“ îmi răspunde şi între timp maşina porneşte şi intru în panică, vreau să-i arunc brăţările pe fereastră, nu le-am plătit şi băieţii ăştia sunt şi-aşa năpăstuiţi, dar ghidul mă linişteşte: „Vă va aştepta la întoarcere, îi plătiţi atunci.” „Dar o să mă mai ţină minte?” Ghidul zâmbeşte de parcă i-aş fi spus cel mai naiv lucru din lume. „Nu vă temeţi, vă recunoaşte cu siguranţă. E tehnica lor să agaţe turiştii.“ Nu-l cred.
…
Când pun piciorul pe scara autobzului, apare şi băiatul meu să-şi recupereze banii pe brăţări. Răsuflu uşurată şi nu obiectez când îmi cere dublu decât atunci când mi le strecurase cu dibăcie pe mână.(pag. 183)
În această colecție de proză o întâlnim pe Carmen povestitoarea, o observatoare atentă, ironică, jupuind cu exactitate, dar și cu tandrețe pielea realității… Metaforele ei creează corpuri, cuvintele ei îmbracă. (Andrei Codrescu, Words & Flesh)
