Sunt zile în care nu știi cum să te învârți și cum să gestionezi toate noutățile care dau năvală peste tine. Iar dacă în ele mai este vorba și de oameni dragi, treaba se complică și mai tare.
Bunăoară, o veche și bună prietenă a avut probleme la școală, legate de fiul ei. În urma unei ședințe a aflat de la dirigintă că „tare și-ar mai dori să scape de câțiva elevi din clasa pe care o păstorește”. Într-o doară, prietena mea a întrebat dacă se face referire și la copilul ei iar răspunsul a năucit-o.
Da, mi-aș dori ca X să plece. E cel mai rău copil din clasă, îi scade nivelul și nu mai e dorit nici de colectiv!
What! O lovitură năpraznică te taie în moalele capului și după ce te scuturi din KO, întrebarea firească este „de ce?” Ce anume te face pe tine adult, formator de caractere și personalități, să dai un așa verdict după șase săptămâni de școală?
Cel mai rău? Și mama care este prietenă cu copilul să nu aibă habar de așa grozăvii?
Atunci s-a trebuit mers pe fir pentru a descoperi cauzele și pentru a căuta cea mai bună soluție pentru elev.
S-a discutat cu fiecare profesor în parte și nici unul nu a confirmat că elevul deranjează orele. A fost o doamnă care a spus că sunt dăți când nu-și face temele dar în rest nu are probleme, la ea cel puțin.
Au fost întrebați și copiii dacă împricinatul se comportă ca un sălbatic, îi bate, în înjură sau mai știu e ce alte manifestări care să justifice spusele dirigintei iar răspunsurile nu au fost nici pe departe cele care justificau plecare copilului.
În momentul în care diriginta a văzut că mama a făcut aceste investigații a apucat-o o criză de nervi spunând că trebuie și ea înțeleasă că are copil mic acasă, de numai 1 an și ceva.
Ori ce să mai înțelegi? Cum să mai procedezi?
Personal am fost afectată de rostirile astea inconștiente și de efectul lor. Știu, mulți nu dau două vorbe pe cuvinte dar un dascăl are voie să procedeze așa? Cum percepe elevul această anchetă care nu prea are nimic de-a face cu el și comportamentul său?
Evident că nu mai are ce căuta acolo următoarea mișcare fiind mutarea lui.
Mama a fost nevoită să caute o școală la care să-l poată transfera iar acolo copilul a trecut printr-o evaluare psihologică, asta pentru a nu periclita buna desfășurare a orelor de clasă în unitatea nouă. S-a terminat și asta iar verdictul celui abilitat a fost că elevul nu are probleme comportamentale.
Și atunci? Cine plătește toată nebunia? Dar umblătura și așteptatul pe la uși? Cine?
De ce trebuie să înghiți și să suporți atâta lipsă de diplomație și tact? Domnul director de la școala unde se dorește a se transfera elevul a spus mamei că se poate să nu-i accepte cererea pentru că mai sunt și alte școli în cartier. După care a întrebat-o cu ce se ocupă. Nu-i comic? Asta te duce cu gândul la alte cele care poate nu ar trebui aduse în economia discuției.
Așadar, îți trebuie mulți nervi și răbdare pentru a rezolva toate încercările la care ești expus. La un moment dat se poate să cedezi și să-ți verși năduful pe cine nu trebuie. Am rugat-o să mă sune în eventualitatea unei descărcări nervoase, asta pentru a scuti copiii de neplăceri.
În rest, numai de bine!
De-am fi sănătoși. 🙂
Și ca să pot merge mai departe am mai confecționat una – alta care să te ducă într-o lume frumoasă, normală, tihnită.
Un soare să mă-ncălzească. 🙂
Flori să-mi umple sufletul de culori.
Albine să nu uit că mai există o speranță și că am de la cine lua exemplu.
Nori și vânt, ploaie și trăsnete după care soare și curcubeu, adică frumos și bine.
