… pentru că, dar stați puțin că vă spun imediat.
Remarca de mai sus aparține unei fetițe de patru ani care merge la grădiniță cu plăcere, asta pentru că-i plac copii. Și locul.
Dar nu-i place doamna pentru că „are mâine de vrăjitoare”.
Da, e remarca inocentă și onestă a unui copil. Știu, sună crud și poate nedrept dar așa simte și crede un copil. Asta pentru că îi e teamă de mâinile doamnei. Doamna cu pricina este la vârsta pensiei și se pare că natura nu a fost prea generoasă cu mâinile ei.
Cred că fiecare dintre noi a auzit asemenea remarci și s-a gândit la această problemă.
Chiar așa? Cum ar trebui să arate doamnele care stau alături de copiii noștri patru ore, cinci sau chiar opt?
După mine sunt mai multe ingrediente care trebuie să alcătuiască un tot. Poate atitudinea și modul de abordare ocupă primul loc în top. Dar oare nu contează și aspectul fizic? Aici nu mă refer la o frumusețe răpitoare ci la un corp armonios.
Ce vreau să spun?
Vreau să spun că doamna trebuie să poată sări, apleca, sta pe covor în poziția ghemuită, într-un cuvânt mișca cu ușurință.
Și trebuie să remarc, cu multă tristețe, că lucrurile nu stau chiar așa. Am văzut multe, prea multe doamne care nu se pot mișca, sunt pur și simplu rigide și asta nu din cauza vreunei suferințe fizice ci din cauza greutății.
Am văzut multe doamne care stau pe niște tocuri care nu le permite nimic, decât să fie niște doamne foarte elegante.
Știu, vor fi voci, muuulte voci care vor striga că toată lumea îmbătrânește și că e muncă grea și…
Poate uitați că eu vorbesc din postura unei femei care se apropie vertiginos de 50 de ani și știu, pe propria-mi piele, cum e să te trezești dimineață și să nu mai recunoști persoana din oglindă. Dar munca asta, de educator, necesită mobilitate și disponibilitate la efort atât fizic cât și emoțional.
Trebuie să mai amintesc de faptul că fiecare educatoare ar trebui să cânte? Să cânte cu adevărat, pentru și alături de copii. Nu ați întâlnit educatoare care nu au prea mare aplecare spre acest domeniu? Din nefericire, modul în care s-au format multe din educatoarele actuale nu a presupus și cursuri de educație muzicală, pedagogie sau psiho-pedagogie. Cele care urmau liceul pedagogic făceau practică în școli, intrau în contact cu cei mici în plină perioadă de formare ceea ce nu era puțin lucru dar s-a schimbat și asta. Și nu neapărat în rău.
Trecerea timpului nu iartă pe nimeni, dar cred că cele care aleg această meserie atât de solicitantă ar trebui să fie atente și la aceste aspecte.
Îmi aduc aminte, cu infinit drag, de învățătoarea mea, Dumnezeu s-o odihnească! Am fost ultima ei promoție dar o văd, și acum, alături de noi în toate activitățile. Alerga, sărea, se juca de parcă nu avea vârsta de pensionare. Și era așa de pozitivă, calmă, caldă. Îndruma părinții să aibă răbdare cu noi și dacă este nevoie să repete de sute de ori, dacă așa este necesar.
Sunt multe ingrediente care amestecate duc către un rezultat agreabil. Nu trebuie uitată nici componenta financiară care este în așa suferință în sectorul educației din România.
Dar puțină atenție nu strică niciodată. Și dorință, multă dorință și determinare!
Atașez o machetă foarte dragă mie. E o căsuță, o căsuță de vis. Acolo, se petrec lucruri minunate unde educatoare și copii alcătuiesc echipe de poveste.
Hai să țesem povești de neuitat cu care părinții de mâine să-și îndrume pruncii!
Cu siguranță, la ce atmosferă va fi acolo, se vor alătura și un aricel, un iepuraș și mulți alții.
4 gânduri despre “„Vreau la grădiniță, dar să nu vină doamna pentru că…””
Mi-a mers la suflet!
Anul trecut m-am dus de la practică direct la facultate, și discutam cu colegele despre lecție… una din profe intră în vorbă, mă măsoară de sus până jos, și mă ia cu… „și așa te-ai dus tu să ții lecția?” „Da, doamnă, că sunt mici! Cum să mă joc altfel cu ei?”
A se citi că eram în adidași negri, blugi, tricou alb cu Boomerang și toate personajele. Și nu pricep cum aș putea în fustă să mă aplec la măsuțele mici, și nici să mă așez pe podea lângă ei…
Și ca idee, un pitic mi-a șoptit la ureche… „îmi place mult tricoul tău”.
Mă bucur că așa ai simțit. Mulțumesc! Sunt multe de spus la subiectul ăsta dar se iscă supărări așa de mari. Am văzut educatoare care nu aveau voce, nu o zi, nu două – ani. 🙁 Am văzut doamne care nu se puteau apleca, din motive atât de bine știute. E complicat dar depinde în foarte mare măsură de tine, ca individ, cum te prezinți în fața copiilor. Iar cei mici nu au milă față de nimeni și spun exact ceea ce gândesc. Iar ce urmează e lesne de intuit. Nu aș vrea să aduc în discuție vestimentația.
Păi atunci măcar tocurile :D. Eu înnebunesc o oră pe tocuri, o zi întreagă ar fi sinucidere curată :))
Daaa, și fustele exagerat de strâmte și scurte. 😉