Da, gândul te duce automat la cartea lui Dumas dar nu despre asta este vorba. Ci despre o clasă de decreței care au reușit, după un travaliu extrem de greu, să se reunească preț de câteva ore bune. Ore pe care personal le-am trăit la intensitate maximă și de care m-am bucurat în cel mai sincer mod cu putință.
Nu m-am gândit că voi fi copleșită de emoții atât de profund și nici că revederea clasei în care am învățat timp de patru ani va reuși să readucă la lumină întâmplări atât de demult trăite. Un clic și m-am întors în timp. 
Din nefericire au fost mulți absenți, unii motivați – alții nu, dar cei care și-au găsit un răgaz pentru frumoase aduceri aminte au răspuns prezent la strigarea catalogului. 
Ea nu a fost făcută de doamna noastră dirigintă deoarece era plecată pentru a-și continua menirea în altă dimensiune ci de doamnele noastre de limba română și engleză, stimatele profesoare Mioara Gafencu și Mihaela Dascălu. Alături de ele ne-au onorat cu prezența și doamna profesoară de fizică – Magdalena Chira, doamna de educație fizică – Argentina Coman, domnul de desen – Gabriel Baban, domnul de istorie – Gheorghe Diaconița și domnul de economie politică – Dan Dascălu. Am păstrat un moment de reculegere și în memoria dragului nostru profesor de matematică – Bogdan Grigoriu.
Iată că numărul dascălilor care ne-au fost alături a fost sporit, spre bucuria vechilor școlărei.
Apoi, fiecare din cei prezenți au spus câteva cuvinte, după pricepere și putință. Am savurat fiecare cuvințel, fiecare trăire și rostire. Pentru că pe mulți dintre ei nu îi mai văzusem de ani buni, am aflat cu bucurie că sunt părinții unor copii mari și frumoși, că au cariere împlinite dar cel mai important, că sunt sănătoși.
Trupurile ne mai trădează arătând într-un fel pe care noi nu-l vedem prea bine (mai bine spus, ne facem că nu vedem) dar spiritele nu s-au modificat. Cei mai reținuți au rămas retrași în gesturi și manifestări. Cei mai exuberanți nu au ținut cont nici măcar de numărul anilor adunați care n-au reușit să le doboare tumultul. Cu ajutorul Danei Riscu, dar și a Mirelei Gușetu, amintiri ce se odihneau de atâta amar de vreme au dorit să ne arate că sunt la fel de proaspete. Așa am putut recânta (sau, mă rog, încerca de a cânta) imnul clasei noastre, am putut citi gânduri rămase verzi, dar și mângâia o cămășuță de sărbătoare scrisă la final de clasa a XII-a. Cu infinite emoții și gâtuiți de lacrimi.
Petecele astea de hârtie sunt așa de valoroase și spun infinit mai multe povești decât cuvintele ce se odihnesc pe ele.
O surpriză minunată a fost aceea de a vedea o caracterizare făcută de doamna noastră de română, acum cinci ani, când a mai fost o tentativă de a ne întâlni, ratată din păcate, dar care s-a concretizat la celelalte clase din generația noastră. O concentrare și o caracterizare de milioane în câteva cuvinte. Iat-o!
Atunci, scumpa mea doamnă de română m-a văzut:
Olguța la vârsta hotarului nestatornic.
Am prelungit bucuria la o gustare și un pahar. Firesc, frumos, tihnit! Dar cu aceeași emoție și bucurie, aceea a unui lucru de mult așteptat și, în sfârșit, concretizat.
Ne-am promis că ne vom revedea și la anul, atunci în formulă lărgită, alături de familie și copii. Și când te gândești ce repede trece timpul!
