-Mama, aș mânca o pizza. Tu?
-Dacă vrei, dar hai să mergem împreună să o cumpărăm. Facem și-o plimbare.
-Nu vreau. Te duci doar tu?
-Mă duc! 🙂
Ăsta a fost începutul unei incursiuni în trecutul meu, pe care îl vizitez mai des decât mi-aș dori. Aici doar psihologii ar putea da un verdict mai amănunțit de ce și cum se întâmplă asta.
Așadar, am plecat să cumpăr o pizza pentru a ne satisface pofta iar pentru asta am ales să merg pe jos. O seară minunată, caldă, de primăvară târzie.
Orașul ăsta în care-mi trăiesc cea mai mare parte a existenței a rămas aproape încremenit în timp. Ori, poate așa-mi place mie să-l văd, simt, percep.
Nu înseamnă că nu s-a mai construit sau că nu au mai apărut modernisme, dar în mintea mea ele ocupă un loc secund, după ceea ce am eu întipărit în minte.
Adică o copilărie și niște ani complet lipsiți de griji. Nu-mi aduc aminte de nici o problemă gravă a acelor ani, de nici o traumă ori mai știu eu ce legat de asta.
Era așa de frumos și de senin totul. Pentru mine, copil fiind.
Drumul până la pizzerie a fost ca o frumoasă aducere aminte a acelor vremuri. Pentru că trebuie să aștepți ca produsul să-ți fie livrat, nu am așteptat acolo, ci am hotărât să fac o plimbare. Și în ce mașină a timpului m-am urcat. Pentru că da, am acces la această mașină dar păcatul mare este că nu pot călători decât singură. De câteva ori am reușit, dar nu mă întrebați cum, să mai iau câte un partener de drum iar ei au fost copii mei. 🙂
Afară mirosea a asfalt încins asta pentru că avem parte de niște călduri pe care eu le iubesc, nu alta. Ziua ce tocmai se pregătea să plece la culcare fusese pe placul meu în ceea ce privește gradele din termometre, eu fiind o persoană avidă după căldură. Nu cred să-mi fi fost vreodată, în viața asta, prea cald. Dar frig; frig mi-e aproape tot timpul. 🙁
Drumul pe care l-am refăcut este aproape neschimbat de mai bine de 40 de ani. Noile construcții nu și-au făcut loc printre cele deja existente, asta pentru că vorbesc despre un cartier de case, case ce-au rezistat demolărilor.
Era pustiu, și acum ca și atunci, locul fiind prea puțin frecventat de oameni. Odinioară câte un cuplu de îndrăgostiți își mai povestea iubirea, acum preferându-se alte manifestări, mai la vedere.
M-am mirat să văd teii în floare iar asta a observat nasul meu mai întâi. Inconfundabilă aromă!
Gardul înflorit de la casa fostului meu diriginte din clasele V – VIII, mi-a reamintit și de foștii mei colegi de atunci. De generația de decreței din care fac parte.
Trandafirii erau frumoși, cărnoși, proaspeți, delicați.
Cu o casă înainte de a ajunge la grădinița din cartier niște bujori se făleau întinzându-se cât mai aproape de cer, pentru a-i da puțină culoare acum, la apus. Și mă credeți că au reușit?
Pe gardul grădiniței nucile, numai bune de dulceață, cereau ajutor celor mai mici învățăcei. De ce? Pentru că frunzele copacului erau bolnave. 🙁
Parcul grădiniței era în perioada de odihnă, adică își trăgea sufletul știind că nu peste multă vreme larma copilașilor și energia lor îl va pune la grea încercare.
Din grădinile oamenilor se putea observa ușor că finalul de an școlar este aproape, asta pentru că toate florile ce se regăsesc în buchetele premianților la festivitatea de premiere stăteau cuminți la locul lor.
Dar mai sunt câteva săptămâni până se va întâmpla asta, așa că avem destulă vreme de a ne pune burțile la cale gustând cireșe proaspete și zemoase. Iami!
De data asta le-am savurat cu ochii, neavând suficientă tărie de a cere câteva, cu toate că aveam cui, proprietarii fiind prin curte, trebăluind.
Poate cea mai intensă trăire a fost atunci când am revăzut casa minunaților prieteni ai părinților mei. Nenea Jucu și tanti Țuca Bejănaru sunt nelipsiți din copilăria mea. Ce frumos era, că-mi pare rău că nu-s așa de pricepută să descriu. O casă frumoasă, de oameni gospodari, dar în același timp aristocrați. De fiecare dată nenea Jucu ne întâmpina îmbrăcat într-un halat de mătase, iar pe cap avea un fes așa de nostim, terminat cu un ciucur, care mă făcea cu greu să mă abțin în a-l lua. Iar el știa asta și ne povestea tot soiul de întâmplări cu pitici și alte personaje necunoscute nouă. N-am mai întâlnit de atunci la nici o persoană acel aer și atitudine. O fi de vină vârsta pe care o aveam atunci, cine știe?!
Casa de care mă leagă atât de multe amintiri a rămas neschimbată, iar singurul intrus în peisaj este cutia de la gaz metan. În rest, totul e la fel și-mi pare atât de rău că acum nu mai locuiește nimeni acolo. Dacă aș fi avut resursele financiare adecvate mi-ar fi plăcut să locuiesc acolo, asta pentru că e de vânzare. O fi ea de vânzare dar amintirile mele, nu!
Și ca tabloul să fie perfect, la intrarea în bloc, pe pervazul apartamentului de la parter ședea o pisică. Acolo, aproape dintotdeauna stă o pisică. Atunci, în copilăria mea, ea se numea Guță. Acum are alt nume, nici nu știu cu exactitate cum, dar senzația este aceeași.
Pe lângă pizza am adus băiatului meu și o poveste. Despre mine când eram de vârsta lui și despre o copilărie lipsită de griji. Mi-e atât de dor de asta, de lipsa grijilor, zău așa!
Copilăria nu este numai copilăria pe care am trăit-o într-adevar dar și totalitatea impresiilor despre ea care s-au format în adolescență și la maturitate. De aceea, copilăria pare lungă. Probabil fiecare perioadă a vieții este multiplicată datorită reflecțiilor despre ea în perioada următoare.
Cesare Pavese
