machetedidactice.com

Despre zile din alea când vrei să-ți lingi rănile, singur. Temeinic.

Da. Așa mi-aș dori să fiu singură, undeva, într-un fund de lume, să-mi pot înțelege și ostoi sufletul. Știu, spun că vreau dar mă uit lângă mine și văd motivul pentru care nu pot: Luca.

VM_WED_22

Celălalt motiv pentru care aș dori să pot este Răzvan. A plecat la școală și e așa de greu. De fiecare dată spun că va veni  următoarea dată când voi putea gestiona mai ușor, dar știu că mă amăgesc.

VM_WED_19

Simt nevoia să plâng în tihnă, pe săturate, dar nu am cum pentru că prezența celui mic nu-mi permite. Și el plânge, mai vizibil ca mine. Eu am învățat să o fac în mine, să nu se vadă prea tare. Dar doare.

Luca nu vede dar simte, iar eu îmi trag claia de păr blond pe ochi să se poată anina lacrimile în cârlionți. Am senzația că o altă ascunzătoare mai bună nu am. Au fost situații în care părul ăsta al meu, greu de îmblânzit, chiar mi-a fost de ajutor. Știți cum e să te ascunzi în văzul lumii și să nu te vadă nimeni? Ei cam așa stă treaba cu mine și cu părul meu.

Toate îmi ies pe dos, sau poate ele se potrivesc dar nu percep eu corect.

Toate mă dor și mi-e teamă să nu devin nefuncțională. Nu pentru mine mi-e teamă ci pentru cel mic pe care încă nu l-am terminat de crescut.

Am început să citesc „Sticletele” de Donna Tartt. Îmi doresc de mult, am cumpărat-o de mult dar acum i-a venit rândul. E o cărțoaie la care Luca a privit cu ochi mari. A răsfoit-o. A cântărit-o în mâini. N-a zis nimic ci doar a pus-o lângă a lui. El citește „Aventurile lui Habarnam și prietenilor săi” de Nicolai Nosov. L-am citit mai demult, mai mult eu, iar acum vrea doar el. Poate din cauza lui Vitea?! Stă cuibărit la căldură. Chicotește. Uneori se aud râsete. Sănătoase, fără griji.

sticletele_1_fullsize

aventurile-lui-habarnam-si-ale-prietenilor-sai_1_fullsize

Eu nu pot râde atunci când citesc. E frumoasă cartea, dar tristă. Cel puțin până acum.

M-am forțat să mă uit la toți, la fiecare în parte, unul câte unul- chiar și când nu mi-am putut impune să le văd fețele, oricum știam picioarele mamei, hainele, încălțările ei în alb-negru- și, multă vreme după ce am fost singur, am rămas în picioare în mijlocul lor, înfășurat strâns în mine însumi, ca un porumbel bolnav cu ochii închiși.

În copilărie, pe la patru sau cinci ani, spaima mea cea mai mare era că mama ar putea să nu se mai întoarcă într-o zi acasă de la serviciu. Adunarea și scăderea erau utile pentru că mă ajutau să trasez mișcările (câte minute de când a plecat la slujbă? câte minute face de la birou până la metrou?) și încă înainte de a învăța să număr, avusesem obsesia de a învăța să citesc ceasul, studiind cu disperare cercul ocult desenat pe o farfurie de carton, care, odată asimilat, mi-ar fi dezvăluit regularitatea venirilor și plecărilor ei.

Aproape în fiecare zi în școala primară auzeam la jurnalele de la Channel 7 știri care mă îngrijorau. Dacă vreun boschetar mizerabil o împingea pe șine în timp ce ea aștepta metroul? Sau o înghesuia în vreun gang întunecat și o înjunghia ca să-i ia portofelul? Dacă își scăpa uscătorul de păr în cadă sau nimerea în fața unei mașini, îmbrâncită de un biciclist, sau i se administra un alt medicament la dentist și murea, așa cum i se întâmplase mamei unui coleg de clasă al meu? Gândul că mamei i se putea întâmpla ceva era cu deosebire înspăimântător pentru că tata era o persoană pe care nu te puteai baza.

Cam așa se prezintă cartea. Nu știu ce va mai urma dar sunt curioasă.

Azi am fost de serviciu pe pagina de Facebook la revistă. Îmi place foarte mult, nu pot spune cât, dar nici aici nu s-au legat lucrurile. Nu am fost atentă, am fost dojenită. A durut. De fiecare dată doare, poate pentru că nu mi-e indiferent și-mi dau silința dar nu-mi iese mereu.

Mai e puțin și trece ziua și mâine poate va fi mai bine. Pot doar să sper și să mă scutur de gândurile nelalocul lor. Oare reușesc? Trebuie.

Lasă un răspuns

2 gânduri despre “Despre zile din alea când vrei să-ți lingi rănile, singur. Temeinic.”

%d