Zilele trecute am citit un articol foarte frumos despre neputința cuiva de a mai scrie despre existența ei în contextul ultimelor evenimente ce ne-au învăluit viața, în cel mai negru și trist mod cu putință. Dacă te gândești la tragedia de la Colectiv, dar și la atentatele de la Paris, cotidianul nostru nu mai are nici o relevanță. După ce am citit primele cuvinte, primul impuls a fost acela de a o contrazice, spunându-i răspicat că eu nu vreau să nu mai scriu despre nimicurile din viața mea, pentru că așa renunț la însăși viața pe care o am, alături de familia și cei dragi mie. Citind până la final, am remarcat că de fapt același lucru îl spune și autoarea, ceea ce m-a mai liniștit.
Am suferit și eu, de aici de departe, la toată grozăviile pe care le-am văzut și auzit și vreau să spun că nu a fost ușor, nici măcar așa, ca spectator. Sunt și eu mamă, de doi, unul dintre ei fiind plecat pe meleaguri străine, la studii, iar gândurile mele nu au putut exclude anumite întrebări. Vrei să le elimini dar ele se preling ca un freamăt dătător de disconfort și te tot sâcâie: dar dacă…
Mi-am spus că trebuie să mă bucur de clipele pe care le parcurg în fiecare zi a existenței mele, de nimicurile mele și de înșiruirea lor câteodată monotonă, alteori alertă. Sunt clipele ce alcătuiesc viața mea iar faptul că așa a fost ca eu să-mi desfășor activitatea aici, trebuie s-o iau ca atare. Mă străduiesc să clădesc un viitor mai bun copiilor mei iar acțiunile pe care le întreprind în acest sens sunt întinse pe perioade lungi de timp. Pentru ele este nevoie de determinare, perseverență, răbdare și tact. Și ușor și greu.
Căutăm să ne înconjurăm de frumos, așa cum îl percepem noi, de activități care să ne deschidă oportunități pe mai târziu. În acest elaborat proces avem câteva segmente în care perseverăm de foarte mulți ani.
Unul dintre aceste segmente este studiul unui instrument, iar în cazul nostru este vorba despre pian. Nu cred să existe cineva pe fața pământului care să nu-și dorească a performa la un instrument, iar aici merg puțin mai departe spunând că pianul ar fi acela. Farmecul clapelor alb-negre este irezistibil iar complexitatea trăirilor, infinită.
Am înțeles, în timp, că în ceea ce ne privește nu există filonul performanței la acest capitol, dar modul în care te schimbă o partitură clasică, și ajutorul pe care-l capeți în studiul altor domenii este de necuantificat. Așadar, cu toate aceste date cunoscute am ales să studiem de plăcere. Practic un hobby, un mod de a te putea liniști și bucura. Nu sunt atât de măiastră să pot descrie bucuria care te inundă în cursul acestui proces, tot ceea ce pot face este de a vă invita să experimentați.
În viața noastră, de 14 ani, există un îndrumător fără de care nu am fi putut ajunge aici, iar numele ei este Smaranda Dochia. Doamna Dochia a fost profesoara de pian a primului meu copil, pe vremea când acesta frecventa Colegiul de Artă Ciprian Porumbescu. Acolo ne-am întâlnit și de atunci au trecut atât de mulți ani. Răzvan a urmat cursurile acestul Colegiul doar în ciclul primar, pentru că am realizat că performanța la instrument nu va veni, și am optat pentru un Colegiu care să-i desăvârșească pregătirea pentru alte domenii. Cu cel mic, cu Luca, am început școala primară într-o școală normală, dar am făcut instrument în particular, în timpul liber. Noțiunile de teorie și solfegii le-a urmat tot cu doamna de pian, asta pentru că se poate studia un instrument fără teorie.
Și iată că în ianuarie împlinește patru ani de când aleargă pe clapele pianului. Au fost ani frumoși în care am avut și perioade în care s-a dorit a se renunța, de obicei atunci când partiturile deveneau mai complexe, dar cu tact și răbdare am trecut, împreună, peste. Am avut, de asemenea, și perioade cuprinse de un drag nebun, atunci când s-a studiat din proprie inițiativă zilnic, ore în șir. Și acum traversăm o perioadă de acest fel, de iubire nebună. Spuneam că au trecut patru ani dar în acest interval doamna a fost plecată perioade destul de dese și lungi, pentru că-n viața dumneaiei a apărut un nepoțel, așadar timpul petrecut în fața pianului singur, fără îndrumător, a fost mare. Și atunci, în momentul în care reușești să descifrezi și să cânți o partitură nouă singur este de vis. Te îndeamnă să merg departe, mai departe.
Am găsit printre partiturile lui Răzvan cântecele scrise de Burmuller, 25 la număr, pe care le-am adus în fața celui mic. Și s-a încercat acasă, numai noi doi. Ceea ce a auzit i-a dat curaj și determinarea de a continua.
Partiturile le găsiți la adresa de mai jos, poate le veți dori pentru studiu.
Burgmuller – 25 Easy and Progressive Studies, op 100
Apoi am ascultat și văzut cum se cântă aceste piese.
Burgmüller: 25 Études Op 100, for Piano (Complete, with thematic index)
Burgmuller 25 Easy and Progressive Studies (complete)
Burgmüller: Arabesque
Ultima dintre ele este minunată, iar patosul cu care explică Sally Christian această partitură e molipsitor. Ascultați și priviți. 🙂
Așadar, s-a studiat mult, mai mult ca de obicei, cu plăcere și bucurie, dar și curiozitate. Acum s-a ajuns în stadiul pe care-l puteți vedea în clipurile de mai jos.
La Pastorale Burgmuller – video
Doamna profesoară a apreciat efortul făcut de copil și l-a ajutat acolo unde erau greșeli, dar a și atacat piese noi, una dintre ele fiind Tarantella.
Luca arată ce și cum a studiat de unul singur – video
Studiu Tarantella la prima vedere – video
Așadar, școală, lectură, pian, joc. Acestea sunt întâmplările mărunte din viețile noastre de provincie. Faptul că Luca nu este la un colegiu de profil și studiază instrumentul în timpul lui liber este foarte important pentru noi. Mai contează ce se spune pe lângă, atâta timp cât activitățile noastre nu deranjează pe nimeni? Nu, evident că nu contează, așa cum nici nu interesează pe necunoscuți. Dar invitația noastră este de a reflecta la trăirile pe care ți le oferă desfășurarea unor astfel de momente. Sunt dătătoare de impulsuri pozitive, atât de necesare în economia vieților noastre. A tuturor.
