Dumbrava rămase tăcută în fumul ei de lumină, ca într-un vis
Mihail Sadoveanu, Dumbrava Minunată
Dumbrava e frumoasă tot timpul dar parcă în toamnă are ceva aparte. Nu știu dacă un singur lucru face ca asta să fie posibil, mai degrabă înclin să cred că este un cumul de factori care au ca scop final această feerie. Pentru că nu exagerez cu nimic atunci când spun „feerie”.
Revenim în Dumbravă în fiecare an. În fiecare anotimp al fiecărui an.
Dacă ne-am săturat?
Încă nu!
De ce?
Pentru că de fiecare dată suntem alții. Mai mari, mai copți, mai învățați… mai copii.
Lizuca și Patrocle nu au plecat de acolo, iar poveștile lor mi se pare că sună altfel. Și cred că nu aș spune „mi se pare” ci mai degrabă aș fi sigură că sună altfel.
Trecem întâi pe la casa memorială a marelui scriitor. Ne bucurăm că e în bună stare și că aici atmosfera e parcă ruptă de cotidian. Datorită faptului că este situată pe dealul Oprișenilor, departe de lumea dezlănțuită, aici e liniște iar natura poate vorbi fără a fi întrerupră de zgomote stridente.
Noi stăm, ascultă și ne bucurăm. Acum, la această vizită, grădina ne-a întâmpinat cu multe mormane de frunze uscate. Cum să reziști și să nu te tăvălești prin ele?
Am organizat și o cursă de sărituri cu obstacole, iar acestea erau tocmai movilele de frunze.
Cursa cu obstacole frunze uscate – video
După ce Luca și-a potolit dorul de alergat, am plecat spre Dumbravă. Timpul a fost atât de călduros că nu aveam cum rata așa plimbare. Distanța de la Casa Memorială până-n Dumbravă nu este atât de mare, așadar ne-am așternut la drum. Ne-au mângâiat privirile oamenii harnici și gospodari, care-și pregăteau grădinile de iarnă: proviziile erau puse în hambare, curțile curățate de frunze ce deja fumegau adunate în grămezi. E un miros inconfundabil ce trebuie experimentat pentru că odată înmagazinat în memorie, nu mai dispare niciodată. Zău!
Am găsit Dumbrava bine, fără nici un om, doar sporadic a mai trecut câtecineva, pentru că acolo s-a reamenajat vechea biserică iar pe lângă ea niște așezări pentru măicuțe.
Și, ca de toate dățile, am luat cu noi o carte pentru a mai citi în aer liber. „Cuore” ne-a însoțit și bine a mai făcut. A putut „vedea” și el păsările și atmosfera de vis de pe la noi. Am citit amândoi: Luca un capitol iar eu, la rugăminte lui, am citit povestea „Micului copist florentin”, pe care o puteți asculta și voi, dacă doriți.
Micul copist florentin, „Cuore” – video
La plecare am avut norocul de a putea vedea un apus, cum altfel, de poveste. Știu, am repetat de multe ori cuvântul „poveste”, dar dacă așa a fost. 🙂
Un cântec ne-a însoțit drumul de întoarcere. Încercați, zău așa! E păcat să pierdeți așa trăiri și momente.
Reîntoarcerea din Dumbravă – video
P.S. Poate vreți să știți că am zărit-o. Pe cine? Păi, cum pe cine?! Pe Toamnă.
Vreți să știți cum arăta? Păi, așa. Cum altfel?!
