Citeam nu de mult că am fi fost crescuți, noi cei care ne-am petrecut copilăria înainte de ’89, într-un mediu opresiv, presărat cu violență și plin de interdicții. Așa o fi fost pentru unii dintre noi, dar sunt convinsă că nu se poate vorbi la general.
Depindea foarte mult de mediul în care trăiai dar asta este valabil și acum. Cazuri de violență au existat dintotdeauna, doar că pe vremea aceea, a comuniștilor, forța mass mediei nu era atât de vizibilă, iar canalele de informare mult mai reduse. Și atunci ca și acum existau bătăi în familii, în școli, pe stradă sau în parcuri. Existau violuri și copii molestați și tot soiul de anomalii comportamentale.
Nu știu ce să vă spun legat de violența în familie pentru că nu am experimentat așa ceva. Copilăria mea a fost una calmă, curată, senină, la fel și adolescența. Adult fiind am ales un partener care nu are înclinații spre așa ceva, așadar aici există o adevărată „carență”. Povești am auzit și citit, dar povestea e poveste iar propria experiență nu poate fi descrisă în cuvinte. Câteodată nici recunoscută ori rostită.
La școală am avut o învățătoare atât de bună, că o mare perioadă de timp am crezut că așa sunt toți învățătorii; calmi, blânzi, înțelegători. Ulterior adevărul a ieșit la suprafață.
De multe ori mă pomenesc rostind: Ce multă violență! și nu de puține ori mi-am pus întrebarea dacă ea a escaladat sau așa a fost mereu. Înclin să cred că eu am crescut iar percepția mea s-a schimbat, violența rămânând prezentă în diferite forme. E adevărat că acum, la școală, copiii nu se mai confruntă cu pedepse crude din partea dascălilor, pentru că pedeapsa corporală este interzisă prin lege, dar asta nu înseamnă că aceste pedepse au dispărut cu adevărat. Că mai vedem copiii cu urechile smulse sau trași de cap, sunt excepții. Mă rog!
Țin minte ziua în care Răzvan a venit de la școală, prin clasa a II-a cred că era, și mi-a povestit cu lux de amănunte ce pot păți părinții copiilor care sunt bătuți, acasă. Aceștia pot fi „chiar arestați!”, dacă cel mic sună la Protecția copilului. Era extrem de încântat de această formă de protecție și tot atunci m-a întrebat de ce el nu a fost niciodată bătut, cu toate că ar fi fost cazuri când ar fi meritat. Acum zâmbesc…
Cu toate că se spune că violența în școală ar fi în creștere, nici un studiu nu a confirmat acest lucru. Că există, da, iar exemplele sunt nenumărate. Dacă ești mai diferit (aici intrând înălțimea, greutatea, culoarea pielii, deșteptăciunea) poți avea șanse mari de a fi ținta remarcilor și acțiunilor răutăcioase venite din partea elevilor. Cu o abordare corectă atât din partea colegilor dar mai ales din partea profesorilor, cu o atmosferă pozitivă și democratică se pot obține rezultate minunate. Medierea se pare a fi cea mai de succes cheie, atunci când cele două părți beligerante pot discuta problema de față cu o persoană neutră.
Consider că noi, părinții, avem un cuvânt foarte important în economia acestor comportamente. Dacă vom reuși să avem o atitudine corectă, cinstită și permanentă față de acest subiect, roadele se vor arăta. Și cum puterea exemplului este mare, putem spera și la modalitate de molipsire a celor din jur. Dacă începem cu copiii suntem cei mai inspirați.
