… totul e atât de inefabil şi de simplu acordat în această făptură, născută pentru teatru şi pentru desfătarea cerebrală a unui joc prin lumina rampei (…). În Teatrul Naţional, aşezat ca o gospodărie cu socotelile făcute, cu deficitul prevăzut, o gospodărie serioasă, ospitalieră şi cam veche, roasă pe dinafară, Maria Ventura a intrat cu o sburdălnicie genială necunoscută, ca un căprior trezit din munte în salonul uitat deschis al conacului moşiei.
Așa scria Tudor Arghezi despre Maria Ventura, în Cronica din 5 aprilie 1915.
Un simplu sondaj printre tinerii de astăzi ne arată cu tristețe că puțini mai știu cine a fost Maria Ventura. Chiar așa, oare cine a fost?
Maria Ventura (14 iulie 1888 – 3 decembrie 1954) a apărut în această lume ca rodul iubirii dintre actrița Fanchette Vermont (Lea Ventura) și a publicistului și dramaturgului Grigore Ventura. La ora aceea, cei doi nefiind căsătoriți, copila primește numele mamei pentru ca mai apoi, în 1890, prin legalizarea relației, să ia numele tatălui.
De mică, fetița a stat mai mult prin teatru deoarece mama sa o căra cu ea la repetiții. A crescut într-un mediu select artistic, abecedarul fiindu-i predat cu duioșie părintească de B.P. Hașdeu. În teatru îl cunoaște pe Constantin I.C. Nottara, cel care a avut un mare rol în viața micuței artiste.
Parcă o văd pe Marioara Ventura cum aleargă printr-o curte lungă din str. Labirint. Cădea pe brânci şi se ridica. Era un nodul de copil, de trei anişori poate, care în loc să plângă ca toţi copiii care fac buf, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o ţineau picioarele-i fragede: bătea cu picioarele pământul până putea să alerge, scria Nottara în Amintiri. Apoi continua: Multe năzbâtii făcea. Se amesteca în repetiţii. Noi făceam mişcarea în scenă. Venea Calotescu şi o dădea afară. Atunci, tărăboi, ţipete, plânsete, vroia să deschidă uşa şi nu ajungea cu mâna pe clanţă. În pauză se repezea la scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini şi din picioare, îşi da ochii peste cap, zicea că şi ea face teatru, era aşa de comică, încât noi toţi o aplaudam. Mai târziu a devenit artista genială care va lăsa o dâră de lumină fermecătoare. Cinste pentru ea că este o podoabă a Comediei Franceze şi cinste pentru noi că prin ea rasa românească cucereşte izbânzi strălucite pe tărâmul artei teatrale.
Urmează Conservatorul dramatic bucureștean, avându-i colegi pe Tony Bulandra, Lucia Costescu și Zaharia Bârsan. La Conservatorul de Artă Dramatică de la Paris nu intră din prima, deoarece nu avea dicție, iar limba franceză pe care o vorbea avea accente românești.
Am citit cu voce tare câte şase ore pe zi, corectată de un repetitor, până îmi mureau buzele.
În timpul războiului, vine în România și participă la îngrijirea bolnavilor și răniților de pe front, alături de Regina Maria, fără a se teme de bolile de care se putea molipsi. Lângă George Enescu colindă spitalele și recită versuri. Îl descoperă și îi schimbă destinul lui George Vraca.
După război se întoarce la Paris, iar acolo este cooptată de cel mai prestigios teatru, Comedia Franceză. Are un succes răsunător cu rolul din Fedra, despre care s-a spus că a revoluționat stilul de interpretare.
Înființează propriul teatru la București și urmează o perioadă extrem de grea, din cauza faptului că trebuie să se împartă între cele două orașe în care juca: București și Paris. Cu teatrul francez străbate lumea, iar popasurile bucureștene constituie adevărate triumfuri: Sfânta Ioana, Fedra, Meșterul Manole sunt câteva dintre ele. Îi are ca parteneri de scenă pe C Nottara, George Calboreanu și alții.
Maria Ventura lansează în 1936, pe scena Teatrului Național, două texte noi: Borgia și Veste bună.
Al doilea Război Mondial, cu implicațiile lui, face ca, împreună cu alți creatori de seamă de origine evreiască, actrița să fie îndepărtată din cadrele Comediei Franceze. Revine pe scenă, cu succes, în 1951 și joacă în piesa lui Jean Anouilh, Colombe.
Foto cover de pe teatrulmetropolis.ro
Articol publicat în revista online Literatura de azi.
